La 60 de ani, Cristian Motoroiu trăiește de patru decenii printre albine. A început cu doi stupi, după ce în copilărie era fascinat de vecina care lucra în curte, iar astăzi are 140. Pentru el, apicultura nu mai este de mult o meserie, ci, după cum spune chiar el, „o boală de care nu mai ai cum să scapi”.
Cuprins:
La Târgul Național al Mierii, din Băneasa, printre mii de borcanele așezate pe mese, mirosul de ceară și zumzetul dintre producători și cumpărători, îl întâlnim pe Cristian Motoroiu.
Are 60 de ani și vine din Breaza, județul Prahova. Vorbește despre albine cu naturalețea cu care alți oameni vorbesc despre familie. Pentru el, stupii nu sunt doar o ocupație și nici măcar o afacere. Sunt o parte din viață.
„E singurul job full time pe care îl am. E o pasiune din copilărie, care a devenit o meserie. De fapt, e o boală de care nu mai ai cum să scapi”, spune apicultorul zâmbind.
Povestea a început cu mult înainte ca domnul Motoroiu să știe ce înseamnă o afacere, un târg sau un kilogram de miere vândut. Era copil și avea o vecină care creștea albine în curtea casei. Pentru el, stupii deveniseră mai interesanți decât școala.
„De stupi m-am apucat din cauza unei vecine. Eram mic copil și nu plecam la școală când o vedeam pe vecina mea că era la stupii din curtea ei. Nu mă mișcam de la gard. Și atunci am zis: când o să fiu mare, o să am stupii mei”.
Promisiunea făcută copilului de atunci avea să devină realitate. La 20 de ani, Cristian Motoroiu și-a cumpărat primii stupi din banii lui. Au fost doar doi. Patru decenii mai târziu, numărul lor a ajuns la 140.
„Primii stupi i-am cumpărat din banii mei la 20 de ani. Și nu sfătuiesc pe nimeni să se apuce de apicultură dacă e cu gândul la profit! Nicio șansă. Și cine vrea să facă apicultură să citească multe cărți, pentru că Google nu îl ajută!”, ne dezvăluie.
În lumea lui, experiența cântărește mai mult decât orice tutorial găsit pe Internet. Un începător are nevoie de un om care să-i arate, efectiv, ce trebuie făcut atunci când lucrurile nu merg.
„Cel mai important lucru este să cumpere stupii de la un apicultor cu mare experiență, să aibă de unde să ia sfaturi și cine să-l ajute când are nevoie de ajutor. Eu am plecat la drum cu doi stupi și am ajuns la 140. Dar nu e important numărul stupilor, ci numărul albinelor pe care îi ai și ceea ce produc”, spune.
Iar producția nu vine fără muncă. În apicultură, anotimpurile dictează programul, iar albinele nu țin cont de telefoane, weekenduri sau zile libere.
„Ieri n-am putut să vorbesc la telefon toată ziua pentru că am fost la mutat de stupi. Noi deja pregătim albinele pentru anul viitor, să nu avem niciun fel de probleme, ci să trăiască până în primăvară”, povestește.
Anii de experiență l-au purtat cu stupii prin mai multe zone ale țării. A ajuns inclusiv pe Dunăre, acolo unde albinele au găsit alte surse de nectar.
Acum însă, odată cu venirea toamnei, toate drumurile stupilor se întorc spre casă: „Am ținut stupii și pe Dunăre, iar acum i-am adus pe toți acasă la Breaza. Din septembrie până în aprilie îi ținem aici, apoi mergem cu ei la rapiță”.
Rapiță, salcâm, tei, polifloră. Sunt sortimentele pe care le produce, fiecare cu povestea și perioada lui. Anul acesta, însă, unul dintre sortimentele preferate a fost mai puțin prezent în borcanele sale:
„Ca și restul producătorilor, producem miere de rapiță, salcâm, tei, polifloră. Anul acesta am făcut foarte puțină miere de mentă de pe Dunăre. De 40 de ani sunt trup și suflet pentru albine și lângă albine”.
Patru decenii înseamnă mii de ore petrecute lângă stupi, zeci de generații de albine și o meserie învățată mai ales din experiență. La început, însă, mierea nu era pentru vânzare.
„La începuturile mele, timp de 10 ani, am dat mierea pe gratis prietenilor și cunoștințelor mele. Tone de miere!”, spune amuzat.
Apoi pasiunea a început să capete și o formă comercială. Dar chiar și atunci, spune domnul Motoroiu, banii nu au devenit criteriul principal.
Pentru el, satisfacția vine din faptul că un om revine și cere din nou mierea pe care a cumpărat-o:
„Apoi totul s-a transformat într-o afacere și cel mai mult mă interesează calitatea. Cel mai important lucru este să îți faci clienți care să te sune să îți mulțumească pentru o miere adevărată, de calitate”.
În atelierul său, cu aer rece de munte, lucrurile nu se opresc la recoltarea mierii. Stupii și ramele sunt, în multe cazuri, făcute chiar de mâinile lui. A fost și o necesitate, nu doar o alegere.
„Atât de mult iubesc apicultura, că inclusiv stupii sau ramele mi le confecționez de unul singur. Nu mai cumpăr nimic făcut din comerț, totul e făcut de mâna mea. Pentru că lucrurile se scumpeau și a trebuit să fac ceva să rezist. Am mărit stupii ca să pot produce miere mai multă”, recunoaște.
În spatele celor 140 de stupi nu se află însă un om singur. Soția îi este alături, iar familia a avut un rol important în primii ani:
„Lucrez cu soția mea la tot ceea ce facem și e foarte greu să stai singur pe câmp. Copiii m-au ajutat la început, când erau micuți. Acum au meseriile lor și nu-mi pare rău că nu i-a prins drogul ăsta. Nu sfătuiesc pe nimeni să se apuce acum de așa ceva pentru că apicultura din România este la pământ”.
Spune „drog” și râde, dar cuvântul spune multe despre felul în care privește apicultura.
Este o dependență de care nu vrea să se vindece. Chiar dacă, atunci când vorbește despre prezentul apiculturii românești, zâmbetul dispare: „Nu sfătuiesc pe nimeni să se apuce acum de așa ceva, pentru că apicultura din România este la pământ. Nimeni nu te ajută cu nimic!”.
Una dintre marile sale nemulțumiri este concurența produselor ieftine și diferența dintre mierea pe care el o scoate din stup și ceea ce cumpără oamenii de pe rafturile magazinelor.
„Lumea preferă să cumpere miere din supermarket, care n-are nicio legătură cu mierea adevărată de pe câmp”, recunoaște dezamăgit.
Pentru un apicultor care și-a petrecut 40 de ani printre albine, lunile reci sunt poate cea mai grea perioadă. Nu pentru că munca se termină, ci tocmai pentru că ritmul naturii îi cere să aștepte.
„Perioada asta până în primăvară e cea mai grea pentru mine. Abia aștept să treacă iarna și să am primele înțepături de albine când mergem la rapiță!”.
Târgurile sunt puține. Nu aleargă după ele și nici nu își construiește meseria în jurul standurilor și evenimentelor. Vine la București, merge la Câmpina, iar restul comenzilor pleacă prin curier către oameni din toată țara.
La Băneasa, printre borcanele de miere și oamenii care se opresc să guste, Cristian Motoroiu are clienții săi de ani și ai de zile. „Miere de mare clasă!”, spune unul dintre cumpărători.
Dar, după 40 de ani, cifrele nu mai sunt cele care contează cel mai mult pentru el. Nici măcar mierea vândută. Și ca albinele să treacă cu bine peste iarnă.