Nuțu Culturalu. Cum ar putea ajunge unul din marii interlopi din România strivit de o biată carte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Vanity: definitely my favourite sin”, anunța Diavolul („Ispititorul”), întruchipat de Al Pacino, într-un film cu oarecare substrat teologic. Film pe care, foarte probabil, domnul Nuțu Cămătaru nu a apucat să îl vadă înainte să fie personajul cărții recente scrise de Codin Maticiuc. Așa cum, înțelegem acum, nu a reușit să urmărească nici măcar primele două sezoane din Narcos - deși ele ar fi putut reprezenta pentru domnia sa un excelent curs de dezvoltare personală și career planning.
Domnului Cămătaru i-ar fi fost de mare folos, de pildă, pățania lui Pablo Escobar, care a dus o viață minunată până când, înghiontit de vanitate, a poftit să devină parlamentar. Societatea columbiană putea tolera un narcotraficant foarte bogat, cu condiția ca acesta să rămână la marginea societății, dirijându-și eventual o parte din avere spre spăgi, acte de caritate și fotbal.
Când însă banditul s-a visat lider politic, imperiul său s-a destrămat rapid și el a sfârșit împușcat - spre satisfacția generală. Era o neobrăzare prea mare chiar și pentru exotica Americă Latină ca decizia politică să ajungă în mâinile unui vânzător de cocaină.
Foarte utilă i-ar fi fost domnului cămătar Cămătaru această idee, înțeleasă de Escobar când era deja prea târziu: atenția pe care ți-o oferă opinia publică e măgulitoare, dar e foarte periculoasă. Pentru că nu toată lumea e dispusă să te aplaude; iar o parte dintre cei care nu te aplaudă au chiar obiceiul de a-ți căuta prin dulap. Unde aproape toți păstrăm ascuns câte un mic schelet. La figurat. Iar dacă e vorba de un interlop, atunci probabil e vorba de zeci de schelete. Mari. Uneori și la propriu.
Din acest motiv, cel mai rău lucru care ar fi putut să i se întâmple domnului Cămătaru ar fi fost să aibă prea mult succes și să beneficieze de prea multă atenție publică. Dar vanitatea de a deveni erou de poveste, personaj de carte, protagonist de vernisaj - Nuțu Culturalu, așadar - s-a dovedit irezistibilă, deși succesul periculos al demersului era unul previzibil - și asta nu neapărat pentru că antimodelele sunt la mare căutare în societatea românească, dar mai ales pentru că poveștile „nelegiuiților” - dacă mai sunt și asezonate cu lei, cai și politicieni - reprezintă o temă majoră în literatură, fie ea bună sau proastă.
Ce se va întâmpla din acest moment ține de ceea ce am putea numi, din perspectivă sociologică, „legea Escobar” sau, dacă vrem o versiune românească mai dietetică „legea Becali” (un alt ispitit de politică pe care scheletele din dulap l-au trimis în închisoare până când a prins ideea și s-a întors la fotbal și teologie naivă).
Conform „legii Escobar/Becali”, succesul de librărie al domnului Cămătaru îl va face pe acesta prea vizibil pentru o parte însemnată din societate. Publicul activ și educat, care este și cel mai influent pe scena publică, va fi iritat de dorința domnului Cămătaru de a se propune implicit ca model, dorință pe care o va considera o neobrăzare și o agresiune.
În timp ce admiratorii domnului Nuțu Cămătaru vor lua la puricat - din vocație hagiografică - momentele de glorie ale carierei acestuia (un jaf de pomină, o tâlhărie de referință, o spargere de pus în ramă, un șantaj de povestit nepoților etc.), presa le va (re)aduce în fața opiniei publice (pentru că, iată, fac audiență).
Jurnaliștii de investigație ar putea descoperi unghiuri și fapte noi - schelete mai sunt cu duiumul în dulap - iar editorialiștii și formatorii de opinie vor începe să folosească numele domnului Cămătaru ca exemplu pentru eșecul justiției în România. Asta ar putea genera o presiune asupra procurorilor și asupra ministerului de Interne „să facă ceva” - anulând în același timp posibilitatea ca eventualii protectori ai domnului Cămătaru să mai intervină în favoarea sa (genul acesta de protecție nu e posibilă decât în umbră, când discreția e asigurată).
Conform „legii Escobar/Becali”, eroul cărții „Dresor de lei și fraieri” se va întoarce în arest sau închisoare în cel mult doi ani - pentru un dosar nou sau unul în adormire. E drept, viteza drumului spre penitenciar va fi direct proporțională cu îndârjirea domnului Cămătaru de a se menține în atenția opiniei publice. Va merge sau nu la emisiuni? Va oferi noi interviuri? Va accepta în continuare să cultive strategia de marketing a „vânzărilor record”?
Prudența domnului Cămătaru are de dat o nouă luptă grea cu propria vanitate. Și e greu de crezut că bulgărele de zăpadă al admirației de sine mai poate fi oprit aici.
În mod cumva fatal, o biată carte i-ar putea veni de hac domnului Cămătaru mai abitir decât o haită de lei sau decât un clan rival.
