O lună de război cât un veac de istorie. Cum a devenit Kiev capitala lumii libere
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est știu acum, dimpreună cu națiunile pe care le reprezintă, că înfrângerea Rusiei putiniste reprezintă adevăratul sfârșit al celui de-al Doilea Război Mondial și șansa lor majoră de a se integra durabil în destinul colectiv al civilizației euro-americane. Dacă imperialismul rusesc nu este respins și invalidat, nu ne putem garanta pacea, democrația și dezvoltarea economică în libertate.
Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei ne-a făcut să descoperim un vecin important, care-și apără eroic teritoriul, protejând simultan ordinea democratică a continentului nostru. Toate statele din Europa Centrală și de Est au apărut după Primul Război Mondial (când s-au prăbușit trei imperii), s-au construit prin naționalism și au avut mereu pe agendă teme litigioase, abordate șovin sau iredentist.
În al Doilea Război Mondial, Europa răsăriteană a fost strivită între ultimele două imperii rămase: Reich-ul nazist și Rusia sovietică. Hitler și Stalin le-au exploatat economic, le-au mutilat teritorial sau chiar le-au desființat, cum s-a întâmplat în cazul tragic al Poloniei. După ce Aliații occidentali l-au învins pe Hitler, Stalin - partenerul lor de conjunctură - a ocupat și sovietizat Europa răsăriteană, transformată, pentru cinci decenii, în lagărul socialist.
Țările est-europene au depășit acest coșmar istoric abia după 1991, când prăbușirea URSS le-a deschis calea libertății și democrației, condiții ale integrării în NATO și UE. Însă trauma celor două conflagrații ale secolului 20, răsfrântă în moștenirea totalitarismului comunist, a perpetuat specificul regiunii: dacă Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia s-au regăsit informal în Grupul de la Vișegrad, pe când Lituania, Estonia și Letonia se coordonau cu vecinii scandinavi în Consiliul Baltic, România și Bulgaria (intrate în ultimul val) s-au confruntat cu demonii naționalismului de tip balcanic, puternic alimentat și în Serbia.
La începutul tranziției post-comuniste, țara noastră - ultimul bastion al stalinismului - a preluat de la Ceaușescu o politică externă izolaționistă, pe care a corectat-o ulterior prin orientare occidentală, dar care a făcut-o multă vreme să se uite la vecinii geografici cu suspiciune și obscure impulsuri revizioniste.
De la 24 februarie 2022, Europa răsăriteană (cu excepția Ungariei) se regăsește pe sine dincolo de umbra imperiilor care au stăpânit-o în trecut. Toate capitalele regiunii au priceput că bătălia pentru o Ucraina liberă ne oferă în sfârșit temeiul unei solidarități efective, pe termen lung. Respectivele cancelarii din Europa Centrală și de Est știu acum, dimpreună cu națiunile pe care le reprezintă, că înfrângerea Rusiei putiniste reprezintă adevăratul sfârșit al celui de-al Doilea Război Mondial și șansa lor majoră de a se integra durabil în destinul colectiv al civilizației euro-americane. Dacă imperialismul rusesc nu este respins și invalidat, nu ne putem garanta pacea, democrația și dezvoltarea economică în libertate.
Pe de altă parte, statele occidentale își tratează din mers complexele de superioritate față de ”Europa triburilor” (pe care ele au lăsat-o în urmă cu câteva decenii înaintea noastră). Pentru elitele politice de la Washington, Paris, Berlin, Roma, Madrid sau Londra a devenit limpede că noii membri ai UE și NATO constituie pavăza esențială pentru a garanta securitatea indivizibilă a celor două organizații.
Tonul condescendent și investițiile tratate ca acte de binefacere lasă acum locul unor intense mișcări diplomatice la vârf, așa cum zgârcenia bugetelor militare e înlocuită printr-o mobilizare majoră pentru securizarea flancului estic: în sfârșit, Occidentul știe că nava pe care călătorește spre viitor nu-și poate permite fisuri în carenă, dacă nu vrea să scrie pe ea ”Titanic”.
Joe Biden la Varșovia. Ursula von der Leyden și Boris Johnson la Kiev. Antony Blinken la Chișinău. Germania care-și recunoaște greșeala de a-l fi fortificat pe Putin prin politica „pragmatică” promovată de fosta cancelară Angela Merkel, în acord tacit cu alți membri G7. Finlanda și Suedia, gata să adere la NATO. Și mai ales Volodimir Zelenski, devenit într-o singură lună de război vocea și conștiința lumii libere. Nu avem încă reculul istoric necesar pentru a măsura formidabila amplitudine a mutației regenerante prin care trece acum Occidentul, odată trezit din letargia lui auto-suficientă de agresivitatea barbară a Rusiei lui Putin.
Atât în Est, cât și în Vest, e momentul să ne corectăm erorile de percepție, de strategie și de poziționare reciprocă. Nu e timpul virtuților afișate narcisic sau al reproșurilor mutuale, ci acela al coeziunii în jurul valorilor noastre fundamentale, direct atacate de Rusia.
Foto: Profimedia
