Onorată instanță, vă condamn la anii ‘80! „Sentința” mea pentru judecătorii care i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ieri, 27 iulie, un complet din trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat pe foștii ofițeri de Securitate acuzați de moartea disidentului Gheorghe Ursu. Sentința m-a întors în anii ‘80, ai fricii și suspiciunii. Aceasta e mărturia mea.
Onorată instanță,
Încep prin a vă reaminti că timpul nu e liniar: am aflat și noi, cei care trăim în anii ‘80, despre sentința pe care ați dat-o în iulie 2023. Am citit motivarea acestei sentințe și de aceea am decis să vă scriu – conștient, totuși, că s-ar putea să fie prea târziu.
Dar pentru că, încă o dată, timpul nu e liniar, mă gândesc că acest cuvânt, „târziu”, devine inutil. Poate, cine știe, acest text va ajunge cumva la copiii sau nepoții dumneavoastră, prin 2050, și-atunci va căpăta, nesperat, un nou rost. Poate nu există „târziu” când vine vorba despre adevăr.
Vă rog să considerați aceste rânduri ca fiind o mărturie nesolicitată. Știu că nu o puteți lua în considerare, dat fiind că sunt minor. Suntem în 1985, anul în care se petrec faptele judecate de dumneavoastră, iar eu am 16 ani.
Și pentru că am 16 ani, m-am gândit să vă fac o listă cu 16 lucruri despre viețile noastre, fiindcă m-a uimit o frază din motivarea sentinței, cea în care spuneți că nu există un conflict între organele statului și populație. Iar mie, de aici, din 1985, chiar dacă nu sunt decât un adolescent, mi se pare că nu poate exista ceva mai limpede și mai unanim decât această separație dintre „noi” și „ei”.
1) Toți ne temem. Când vrem să spunem ceva despre Ceaușescu, despre Partid sau despre Securitate, ne uităm mai întâi împrejur, indiferent unde suntem. Și nu spunem nimic decât dacă nu depistăm nici un străin dubios. În plus, de fiecare dată când deschidem gura, în mintea noastră există deja gândul că printre aceia care ne ascultă, inclusiv prieteni și apropiați, s-ar putea afla măcar un informator. Dar nu putem tăcea la nesfârșit.
2) Părinților noștri le e mai frică decât nouă. Așa ne și învață: să nu ne „amestecăm în discuții” la școală sau altundeva, printre necunoscuți. Toți ducem vieți duble: acasă ne plângem, acasă ne întreținem ura față de conducători, iar în public suntem reținuți sau chiar jucăm rolul de fideli ai Partidului.
Toți suntem duplicitari, e deja în natura noastră: acesta e comunismul.
3) Suntem înspăimântați când ne oprește vreun milițian, pe stradă: Miliția e „a lor” și te poate sălta după bunul plac. De pildă, dacă n-ai buletinul la tine. Toți trebuie să purtăm buletinul cu noi. Fiindcă ei au voie să-ți ceară socoteală indiferent de situație.
4) Nimeni nu crede varianta oficială a unui eveniment. Nimeni nu crede ce se spune la TVR sau în ziare. Toată lumea ascultă „Europa liberă”, un post de radio cu sediul la München care îl critică pe Ceaușescu. Dacă ești în fața blocului la 7 seara, din bucătării se aud primele note din Rapsodia a doua, care e genericul emisiunii „Actualitatea românească”, apoi, imediat, părinții dau sonorul mai încet. Toți știm că toți ascultăm și toți știm că toți ne temem.
5) Apropo de TVR: de luni până vineri sunt două ore de emisie, seara, de la 8 la 10. Programul începe cu Telejurnalul, care e aproape doar despre Ceaușescu. Urmează o emisiune cu „realizările Epocii de Aur”, cea pe care o trăim, sau un spectacol de studio cu poezii și coruri de propagandă, și se termină cu un alt Telejurnal.
Dar măcar marțea „se dă” teatru TV, cu muncitori care se sacrifică și activiști sufletiști. Iar sâmbăta sunt „desene”, câte 10-15 minute, după-amiaza. Am văzut în decurs de câteva luni și „Pisicile aristocrate”, și „Oblio”, și „Cărțile junglei”.
6) Meciurile de fotbal, una dintre puținele noastre bucurii colective, nu se transmit decât din când în când. Mai nou, doar dacă sunt foarte importante, de pildă cele din cupele europene. Dar nu figurează în program, așa că pornești televizorul la ora meciului și, dacă Tovarășul are bunăvoință, puricii se transformă în miră, iar mira se preschimbă în imagini.
Mondialele de fotbal din '82 le-am „văzut” doar în cartea lui Ioan Chirilă. (Și ceva îmi spune că n-o să le „primim” nici pe cele din '86.) Unii, mai norocoși, le-au văzut la televiziunea maghiară sau la cea bulgară, dar pentru asta e nevoie de antene speciale, cu „elemenți”, pe care ți le instalezi pe bloc, sau de un televizor Sport, pe care să-l poți transporta sus, pe vreun deal din afara orașului, unde e semnal mai bun de la „țările vecine și prietene”.
7) Primim cartelă pentru alimentele de bază. Statul a reglementat cantitățile pe care avem voie să le mâncăm: câte sute de grame de pâine pe zi, cât unt pe săptămână, câte ouă pe lună.
După ce vin de la școală, stau cu ochii pe Alimentara, să văd când vine mașina cu marfă. Iar când vine, fug și mă așez la coadă, fiindcă se termină în câteva minute. Nu toată lumea apucă pâine sau ulei.
Cine are părinți pensionari îi trimite uneori să stea peste noapte în fața magazinelor, ca să prindă ceva, orice, a doua zi dimineață.
8) În localitățile unde nu există termoficare, se formează cozi nocturne și la buteliile de gaz: bătrânii se îmbracă bine, își iau scăunel și dorm în fund, rezemați de câte-un zid, ca să aibă loc în față dacă vine mașina cu butelii. Dar nimeni, niciodată, nu are certitudinea că o mașină de aprovizionare va sosi și nici că va avea suficientă marfă pentru toți cei care o așteaptă.
9) De fapt, nu știi nimic sigur: nu te poți baza că vei avea curent toată ziua. Sau apă. Nici măcar apă. Există orașe unde apa nu „vine” decât pentru câteva minute pe zi. Nu se știe când, așa că trebuie să fie cineva acasă tot timpul, să țină robinetul deschis și să fie pe fază. Apoi să umple cada la baie și cât mai multe vase, care vor fi folosite la spălat, gătit și băut. Până la următorul gâjâit al robinetelor.
10) Orice produs care e cât de cât bine făcut merge la export. Dacă părinții îți fac rost de o pereche bună de ghete de iarnă, trebuie să ții de ea câțiva ani. La fel cu adidașii sau cu blugii. Însă astea nu-s probleme. Cu astea ne descurcăm. Ce se fac însă fetele și femeile care nu găsesc nici măcar vată? Gândiți-vă la ele.
11) Există câteva produse care au căpătat un fel de aură, fiindcă nu se găsesc de cumpărat. Bananele, de exemplu. Sau guma de mestecat. Guma e atât de dorită, încât, dacă un copil de la bloc mestecă, poți să-i ceri să-ți rupă de la el din gură. Și ești fericit dacă o face. Ești fericit dacă-ți dă și ție o bucățică din guma lui poloneză sau iugoslavă, deja mestecată. Iar cine are Peppermint, adusă din Vest, e un privilegiat.
12) Cărțile bune se dau pe sub mână sau se vând „la pachet” cu volume de propagandă. De fapt, orice angajat, de la librar la medic și de la vânzătoare la profesor, își folosește slujba ca pe o formă de putere sau chiar de șantaj, fiindcă altfel nu poate să supraviețuiască.
Ceea ce s-ar putea să vă uimească pe voi, cei din secolul 21, este că aproape oricine poate fi mituit cu un pachet de cafea sau cu un pachet de țigări occidentale (cu Kent sau cu Marlboro ai dat lovitura). Fiindcă nici cafea nu se găsește în „comerțul socialist”, iar țigările sunt mai ales de producție autohtonă, și mai ales fără filtru.
13) Toți bărbații beau, și beau alcool mizerabil. Și noi, adolescenții, bem foarte mult. Băutul e o șansă de a ne crede mai grozavi, mai bărbați. La fiecare chef e o întrecere nedeclarată: cine „duce” mai multe beri într-o noapte. Dar trebuie să fii atent când deschizi sticla: fiindcă toate sunt refolosite și fiindcă toate au același volum, unele beri au gust de ulei. Să nu ți se facă rău.
14) Apropo de rău: noi nu aflăm mai nimic despre ceea ce se întâmplă în lume. Nici măcar despre ce se întâmplă în România, darămite despre restul planetei. Trăim ca într-o sită imensă, prin care mai pătrund la răstimpuri câte o veste de la neamuri, poate un disc pe vinil, o „ciungă” sau chiar câte un om. De ieșit, nu ies decât lucruri. Obiecte. Nici unul dintre prietenii sau colegii mei n-a fost vreodată plecat din țară. Și asta nici măcar nu ni se pare straniu.
Suntem într-o capsulă a timpului și visăm că va veni o vreme când vom fi liberi. Dar tot ce facem pentru acea libertate e să cântăm. Cântăm la chitară, citim și bem bere.
15) Cel mai ciudat lucru pentru voi, cei din viitor, ar putea părea suspiciunea. Toți românii, toată țara, cu toții suntem suspicioși. Atmosfera e impregnată cu gândul că ești urmărit, că ți se ascultă convorbirile telefonice, că la masa vecină e unul prea atent, că între colegii de școală sau de birou trebuie să fie cel puțin un „pupăitor” și că, oricine-ai fi, riști să aduci catastrofa asupra familiei tale dacă spui ceva ce nu poate fi spus.
Ce nu poate fi spus? Că totul e o butaforie, că regimul e falimentar, că duplicitatea e colac de salvare. Că ne-am săturat de activiști și de securiști. Că ne-au distrus bunicii și părinții. Că nu vrem să avem și noi soarta lor.
16) Am ajuns la final. Aveți dreptate, domnilor judecători: acum, în 1985, nu există niciun conflict vizibil între organele statului și populație. Supravegherea e atât de eficientă, încât s-a instaurat o liniște perfectă și toți ne prefacem că trăim.
Trăim doar în vis și în imaginație. Trăim doar în bancuri și în cântece. Nu știm pe nimeni care să fi ridicat glasul în piața publică. Tot ce înțelegem prin curaj e să vorbim în metafore sau în „șopârle”, cum li se spune.
Iar de va veni izbăvirea, de vom scăpa vreodată de aici, din acest timp, să știți că nu așteptăm de la dumneavoastră, viitorii judecători, să ne faceți dreptate. Dreptatea ar fi prea mult.
Ceea ce așteptăm noi, adolescenții anilor '80, e să căutați, să înțelegeți și să spuneți adevărul, și să vi-l dați unii altora din gură în gură, ca pe o bucată de gumă la care ați tot jinduit.
Foto: ziaruldeolt.ro
Frumosul1 28.07.2023, 21:34
Altă viață pe vremea lui Ceaușescu altă viață acum
Abiatar 28.07.2023, 22:00
Titlul acestui articol "va condamn la anii 80" , spune tot ...
adriann_ 28.07.2023, 22:31
Imi pare rau ca trebuie s-o spun, ideea articolului este foarte buna dar autorul cade in pacatul propagandei ieftine despre ceausism. In sensul ca unele puncte sunt foarte corecte (4, 5, 6, partial 7, (nu era in toate orasele la fel) 10, 11, 15) dar altele sunt niste ineptii care frizeaza delirul. 12 de exemplu: treaba descrisa de autor nu se intampla cu cartile BUNE (gemeau librariile de carti BUNE si IEFTINE) ci cu cartile care aveau SUCCES DE PUBLIC. Shogun nu e vreo capodopera a literaturii universale dar ca sa faci rost de ea trebuia sa cunosti pe cineva de la vreo librarie si desigur sa-l scapi de ceva carti nevandabile. La fel, prima parte a lui 13 e deliranta, evident ca nu beau pe ruptelea TOTI barbatii, daca autorul o fi avut ghinionul sa provina dintr-un asemenea mediu nu ar trebui sa generalizeze. Romania are o problema cu alcoolul care nu dateaza de ieri de azi, sunt calatori care vizitau Tarile ROmane mult inainte de Unirea mica si se minunau ce ravagii facea bautura ieftina disponibila in cantitati mari. Comunismul nu reusise sa rezolve problema, dar nu e ca si cum situatia era mai rea decat fusese inainte de 1946 sau a devenit dupa 1989. Punctele 1 si 2 sunt propaganda pura, in sensul ca in anii '80 lumea hohotea la bancuri cu Ceausestii in aproape orice imprejurare, la scoala, la liceu, la facultate, la locul de munca etc. SIGUR, nu puteai sa iesi in piata si sa incepi sa zbieri un banc, dar regimul le TOLERA ca supapa...Exista suspiciune DAR NU TEROARE
howtomakeamonster 28.07.2023, 22:39
Un articol exceptional, plin de puncte de vedere care nu s-au repetat absolut deloc intr-un obositor ritm goebbelsian timp de 33 de ani
N3gry90 28.07.2023, 22:40
Si unde mai pui că foștii securiști au și pensii speciale...