INTERVIU | Romanul inspirat de „Atlantida urbană” a României. Ce salvăm după ce ni se cutremură lumea?

Pentru Ioana, să fie într-un studio de radio sau de podcast înseamnă libertate și siguranță. Se relaxează în fața microfonului, când zgomotul de fundal rămâne la ușă. Înăuntru, prind și oferă viață conversațiile cu oameni pe care îi admiră.

Ioana Bâldea Constantinescu are 44 de ani și a terminat Facultatea de Limbi Străine. De-a lungul timpului a semnat cronici de carte, interviuri și articole pentru Esquire, Harpers Bazaar și Elle și încă scrie pentru Forbes România.

Acum e director de comunicare la Editura Litera și, de anul trecut, gazda podcastului editurii, „Cu Voce Tare”, unde aduce la masă oameni care schimbă conversația socială, de la literatură la mentorat sau gastronomie. 

După „Dincolo de portocali”, „Nautilus” și „Poveste pentru Maria”, la mijlocul lunii aprilie, Ioana a lansat cea de-a patra carte, „Castelul din orașul meu”. 

Pornind de la „Castelul” din cartierul evreiesc al Bucureștiului, o casă galbenă art deco, scriitoarea a țesut două lumi, Lumea Nouă și Lumea Veche, în care o familie este prinsă de-o parte și de alta a timpului, cutremurată fizic și emoțional, în parfum de hortensii și caprifoi. 

Libertatea: Cum ți-a venit ideea cărții și ce înseamnă ea pentru tine? Avem un background destul de specific: cartierul evreiesc, hortensiile, un cocker spaniel auriu. Cum ți-a vorbit cartea înainte să te apuci să o scrii?
Ioana Bâldea Constantinescu: A venit destul de pe bucăți, dar partea asta exact despre care ai vorbit tu, geografia asta, pur și simplu a venit pentru că trec aproape zilnic pe lângă această clădire. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Blocul ăsta vechi, art deco, chiar așa i se și spune în cartierul evreiesc, Castelul, a fost pentru mine întotdeauna o prezență foarte specială. El nu are hortensii în jurul lui, hortensiile le-am pus eu acolo. Dar are pisici într-adevăr pe strada aia vălătucită. Iar într-o seară de vară am auzit muzică venind din interiorul lui.

Altfel, locul pe unde se află castelul ăsta este exact granița unde s-au oprit demolările în anii ‘80. Sunt niște clădiri minunate din punctul meu de vedere, unele miraculos scăpate de perioada aia. Și mi se pare că vorbesc foarte mult, inclusiv despre cum suntem noi.

Despre faptul că locuim într-un oraș care a fost mutilat, a fost fracturat de cutremurul din ‘77, de oamenii care au fost dezrădăcinați din casele lor, rase de pe fața pământului. Avem pe sub noi o Atlantidă urbană, avem un întreg cartier, un Uranus care nu mai e, cu poveștile lui de viață cu tot.

Și de aici, crescând, m-am gândit că fiecare dintre noi are cutremure personale și, în urma acestor cutremure, sunt lucruri pe care reușim să le salvăm din noi, poate mai puțin obiecte. Dar sunt teritorii sau eșafodaje din noi, pe care reușim să le salvăm și sunt altele pe care, din păcate, nu mai putem decât să ni le amintim.

Câteodată întrebarea este, pur și simplu, care sunt mai vii? Și cred că este greu de spus pentru că sunt situații în care interiorul, amintirea, vocea pe care o porți pe dinăuntru, imaginea care te bântuie și te locuiește aproape că sunt mai puternice decât dimensiunea fizică a ceea ce ai păstrat dintr-o vârstă, dintr-o etapă a ta, dintr-o formulă identitară.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

– Vizavi de cutremurele menționate, mi-am adus aminte că spuneai despre carte că este „pentru toți cei cărora li se cutremură lumea”. Și mă gândeam dacă pentru tine personal a existat un „cutremur” care a prilejuit scrierea acestei cărți. Sau dacă există niște ruine personale pe fundația cărora ai vrut să construiești ceva.
– Cartea e ficțională și fiecărui personaj în carte i se întâmplă un cutremur. Da, și eu am avut momente din astea seismice importante și profesionale și care au necesitat recalibrări foarte grele, care au cerut foarte mult de la mine. Și cred că atunci când ne așezăm într-o etapă nouă de viață, care este profund diferită de ce ne-am imaginat despre noi, din păcate, cred că ni se întâmplă multora.

Foarte mulți oameni vorbesc despre lucrul ăsta, «trebuie să descoperi cine sunt!». Eu nu cred că trebuie să descoperi nimic. Cred că trebuie să construiești partea asta de identitate și de declarație de tine și, dat fiind că e a ta, ai voie să schimbi lucruri în povestea asta.

Ai voie să-ți iei traumele și bucățile de fericire cu tine și să construiești o poveste nouă. Și cred că, într-un fel, asta este și cartea sau despre asta și este. Nu e doar o carte în care se cutremură lumea, este și o carte în care se salvează lucruri, poate nu întotdeauna concrete și poate că nu lucrurile concrete sunt cele mai importante pe care trebuie să le salvăm sau pe care ar trebui să ne dorim să le salvăm.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

– Când ai scris Castelul, te aflai și tu într-una dintre etapele pe care le-ai enumerat mai devreme?
– Cred că tot oamenii care scriu sunt așa. Nu prea știu pe nimeni care să scrie pe liniște și dintr-un preaplin de confort.

– Te regăsim în vreun personaj din carte sau sunt personaje care împart și trăsături de-ale tale? Și spun asta gândindu-mă la Theo, una dintre protagoniste, și ea om de radio.
– Da, Theo a trecut și ea prin lucruri similare biografiei mele, dar nu sunt Theo, cu ghilimele de rigoare. Cred că sunt toți, într-un fel, și poate că nu sunt niciunul, adică nu sunt niciunul până la capăt; cu excepția unor personaje cu care nu mă pot identifica de nicio culoare, de tipul Wolf, pe care îmi vine greu să le înțeleg. 

Îmi vine greu să înțeleg cum operează mințile lor, ceea ce nu înseamnă că nu am văzut minți care operează în felul ăsta. Altfel, da, personajele care îmi dansează cel mai acut pe dinăuntru sunt Hanno, Clara și Martha.

Dar îmi dau seama de conexiunile care se pot face cu ușurință între mine și Theo, inclusiv pe palierul ăsta: ea vede o clădire pe care o văd și eu și trece pe lângă o clădire pe lângă care trec și eu. Dacă vrei, privirile noastre la un moment dat se intersectează. Ceea ce nu înseamnă că eu sunt ea până la capăt sau că ea sunt eu, până la capăt.

– Cum le-ai descrie cititorilor cartea? Le-ai spune că vor descoperi sau simți ce?
– E interesant să te pui în papucii altui cititor. Cred că mai degrabă m-ar interesa cum ar descoperi ei, fără să-i trag eu de mânecă într-o anume zonă. Că poate mie îmi plac sau îmi vorbesc lucruri, poate armătura basmelor Fraților Grimm, care sunt ideologice și care au fost, la rândul lor, prelucrate și din care au fost epurate voci, etnicități, poate că mie îmi vorbește asta. 

Sau poate că mie îmi vorbește, știu eu, epidemia dansului de la 1518. Ea a fost în multe orașe și în multe părți ale Europei, dar cel mai spectaculos moment a fost cel de la Strasbourg, cu Frau Troffea, care a infectat atâția dansatori, care s-a trezit dansând peste noapte și a fost catalogat drept un episod de isterie publică. Era un moment de foarte mare disperare, de fapt, ceva la care te gândești că era ceva vesel și diafan și frumos, nu? Dans, muzică. Și, de fapt, era un act de foarte mare disperare ce se întâmpla acolo și unii oameni chiar au murit de epuizare. 

Sunt, dacă vrei, paliere care sigur că poate îmi vorbesc mie, cum îmi vorbește și Bucureștiul ăsta cu care am o relație schizoidă, pe care îl iubesc și care nu mă iubește întotdeauna înapoi. Dar care, pe de altă parte, îmi este foarte aproape. Cum scrie acolo, «orașul meu de caprifoi și înghețată» și o să-l țin întotdeauna în buzunarul de la piept. 

Deci, cred că sunt acolo construite multe lumi. Și pentru cititoarea care sunt eu, dar și pentru cititori care sunt foarte diferiți de mine. Și cred că un lucru care mi-ar plăcea, în mod deosebit, ar fi să nu influențez foarte tare.

Să le spun pur și simplu că e o poveste care se întâmplă într-un oraș în care locuiește o familie care este împărțită, de-o parte și de alta a timpului, într-o lume nouă și o lume veche, pe aceeași stradă, de un cutremur care este al lor, familial, și care a fost și fizic la un moment dat și le-a furat pe cineva.

Sigur că mai e și partea asta de poveste care se întâmplă în Transilvania, unde e o zonă, poate mai puțin explorată ficțional la noi, și anume felul în care statul român i-a vândut pe etnicii germani în anii ‘80, un episod foarte trist și foarte dureros în istoria României. Și cei care, într-un fel sau altul, am avut legătură directă cu el știm ce tragedie extraordinară a generat.

– Între jurnalism și literatură, simți că te absoarbe vreuna dintre lumi mai mult sau în mod special?
– Cred că depinde foarte mult de moment, de stare, de perioadă. E greu de trăit fără una dintre ele. Este ca și cum ar trebui să alegi între mâna stângă și cea dreaptă. Sigur că pe cea dreaptă poate că o folosești un pic mai mult, dar la un moment dat, îți dai seama că, wow, și de stânga am nevoie. Fără ea, sunt un om complet dezechilibrat.

Și cred că așa funcționăm, cei mai mulți dintre cei care trecem dintr-o zonă creativă într-alta, dar avem iubirile noastre statornice. La mine, scrisul cred că este tipul ăsta de iubire, deși e o iubire cu multe năbădăi, cu pauze, cu sinusoide, dar mi-a fost greu să accept lucrurile astea despre mine. 

Și am susținut foarte mult timp o chestie care era complet greșită, și anume că pot să trăiesc lejer fără scris, adică nu fac parte dintre oamenii pentru care scrisul e organic. Și am descoperit, spre rușinea mea, că, pe măsură ce îmbătrânești, tot înveți lucruri despre tine și am învățat că nu era chiar așa. 

Sigur, puteam să trăiesc fără scris, dar e ca atunci când trăiești fără muzică sau, realmente, fără alți oameni, fără dialog, fără iubire, fără conexiune, fără atașament. Adică e o viață posibilă, dar cu siguranță mult mai searbădă și, în mod sigur, nu viața pe care mi-o doresc.

Iar partea de audio cred că e mai degrabă reflex profesional. Mă bucură și, în mod paradoxal, eu mă relaxez în studiouri. Mi se par locurile unde lumea se închide, nu mai aud drumuri din exterior și sunt spații din astea complet „safe”, unde sunt acasă, în interiorul meseriei mele, știu ce am de făcut, nu vine nimic peste mine, nu mă simt în pericol nici o clipă.

Și lucrul ăsta îmi face bine. Și cred că tuturor celor care fac o profesie un număr de ani ajunge să li se pară așa și e bine că e așa, că ajungi la momentul acela în care probabil că te ajută și experiența, probabil că te ajută și expunerea la oameni diverși din domenii și din zone cât mai diverse, dar te simți acasă.

Și mă simt acasă cu microfonul meu, care nu e microfonul meu, și m-am învățat așa. Știu că sunt cumva nomadă, profesional, din punctul ăsta de vedere, că vorbesc la microfoane care sunt ale mele, nu le iau acasă, nu mă îndrăgostesc de ele.

Al meu, dacă vrei, e cuvântul. A mea e relația, a mea e ideea, a mea e întrebarea, a mea e conversația și, în cele din urmă, și al meu este răspunsul pe care îl generez și încerc să mă bucur cât se poate de lucrurile astea.

Iar jurnalismul e genul de meserie care te infectează puțin. Și mă uit la absolut toți oamenii pe care, de-a lungul timpului, i-am întâlnit, care au făcut jurnalism, care au migrat după aceea spre altceva. Chiar și cei care spun că s-au desprins, de fapt, nu s-au desprins. Fac același lucru, doar că într-o altă formă. Cei mai mulți asta fac. Și-au făcut un blog și scriu acolo, scriu texte promoționale pentru ceva, dar în continuare documentează, creează. Nu a murit deloc partea asta din ei. Cred că e o chestie cvasiimposibil de amputat.

Dar, sigur, jurnalismul e o zonă foarte frumoasă, e și o zonă de război, așa. Și cred că toți simțim lucrul ăsta. Faptul că e și o meserie care cere mult de la tine, care te apasă cu multe și care sigur că poate să aibă multe lucruri frumoase să-ți ofere, poate să aibă și foarte multe lucruri grele pe care să ți le pună în spinare. 

– Pentru tine, ca scriitoare, ce înseamnă succesul? Și m-aș delimita de partea cantitativă.
– Să știi că cel mai mare succes pe care l-am avut eu față de mine a fost că m-am bucurat, realmente, enorm scriind. Mi-a făcut enormă plăcere și mi-a făcut foarte bine scrierea acestei cărți.

Altfel însă, succesul meu, dacă îi putem spune așa, deși mă raportez dificil, după cum foarte bine ai intuit, la noțiunea asta de succes, să știi că fiecare om care vine și îmi spune ceva ce a citit, ce a reținut, ce îi place, ce l-a făcut să-și pună întrebări din cartea mea sau fiecare altă minte la care ajung și în care generez o emoție, poate neașteptată de mine sau poate care nu face parte din arhitectura pe care am gândit-o eu, e ceva care realmente mă tulbură și îmi dă sens.

Face ca toată munca, toată lumea asta în care am locuit niște ani, și sunt niște ani din viața mea, așa că evident că este important, să aibă un sens și pentru altcineva. Și asta este literalmente neprețuit și, într-adevăr, e exact cum ai spus tu, nu se poate și nu se va putea cuantifica niciodată, în niciun fel.

– Spuneai de bucuria pe care ți-a adus-o scrisul în sine al acestei cărți – ai observat o schimbare în tine de la începutul procesului, până la final, când a ajuns bun de tipar?
– Nu m-am gândit la asta, dar da, cred că da. Cred că am fost un om care, ușor-ușor, s-a prins în toate lumile astea despre care îți povesteam și am ieșit un om mai bogat cu un strat interior la final. 

Este prima carte a cărei scriere m-a bucurat integral. N-a fost niciun fel de caznă în ea, n-au fost mari dileme din astea narative – cum să facem? Ce să construim mai departe? Ce scenă pică la montaj?

Și lucrul ăsta, da, mi-a dat o împlinire mare. Cred că sunt un om mai, nici măcar n-aș spune că mai stăpân, dar cu siguranță mai împlinit la finalul acestei cărți.

– Pentru că vorbeam de succes, care e și relația ta cu eșecul? Ce înseamnă asta pentru tine? Că mi se pare că are o valență subiectivă.
– Absolut. Mie mi se pare că, din momentul în care hotărăști să expui ceva ce ai creat tu, ceva ce ai făcut tu cu mintea ta, îți asumi și partea asta.

Cred că eșecul face parte din orice tip de încercare creativă și nu numai. Este acolo, la granița ei, o adulmecă și stă să muște și sunt întotdeauna două posibilități. 

Să stai să te temi în permanență de ceva care te va mușca de glezne – poate într-un fel sau altul, câteodată avem eșecuri complet neprogramate și care nici măcar nu au legătură cu lucruri pe care le facem noi – sau pur și simplu, să-ți vezi de viață și de ce ai de făcut și să accepți faptul că e și el acolo.

Eu cred că noi suntem o cultură foarte focusată pe ideile de eșec, de vină, de ce o să spună lumea. Toată gama asta de arătat cu degetul. Și sunt foarte multe idei care mor din cauza asta. Cum sunt și foarte multe lucruri bune și mâini care nu se întind până la capăt și așa mai departe, fix din acest motiv.

Și nu știu exact ce poate să fie un eșec creativ. Să scrii o carte slabă pentru tine, cred că asta e o chestie dramatică. Să ajungi la final, să o vezi publicată și să-ți dai seama că nu seamănă cu tine nu e deloc ce-ți doreai.

Altfel însă, sunt cărți absolut fabuloase care nu au vânzări record. Sunt cărți care se vând foarte bine, dar care nu schimbă niciun fel orizontul de așteptare al publicului. 

Așa că ai spus foarte bine, eșecul e o chestiune foarte personală și ține de ce vrea fiecare, de ce-și dorește de la ce face. Eu nu-mi doresc de la cartea asta să placă. Îmi doresc, în mod foarte orgolios, să lase o urmă în acei oameni care o vor citi.

– Spuneai într-un interviu că prin citit ai învățat cine ești, ce-ți place, de ce îți place. Pentru că viața e un proces de învățare continuă, sunt lucruri pe care le-ai descoperit despre tine în ultimii ani prin prisma cărților cu care te-ai intersectat?
– Cred că asta se întâmplă întotdeauna. Sigur că cel mai mult descoperi despre tine trăind, efectiv. Nu poți să proiectezi la nesfârșit și să ai o existență strict bazată pe bagajul tău de lecturi. 

Dar cărțile sunt o dimensiune cumva necesară. Cam cum vorbeam mai devreme despre scris, despre documentat și despre intervievat și așa mai departe. E nevoia asta continuă de contact cu ce-a făcut mintea altcuiva, care merge de la armătură, de la cum e construit edificiul, ficțional, narativ și așa mai departe, cum sunt puse luminile, cum cade cortina, pe unde se aude muzica, și merge până la detenta asta în a manevra verbul și a suda în el emoții și imagine.

Și sigur că înveți foarte mult. Adică înveți dincolo de lucrurile astea care țin strict de scris, înveți cum să te uiți la oameni, cum să-i asculți și cum comunică poveștile între ele, ceea ce mi se pare foarte important și foarte interesant.

Toți ne credem niște identități absolut irepetabile, cu totul și cu totul unici, dar, de fapt, semănăm în multe situații și în multe privințe, mult mai mult poate decât ne face plăcere să credem. Inclusiv de la ideea că sunt un om foarte obișnuit, care absoarbe ce are absorbit din lumea asta și încearcă să-și facă ordine în minte, cât se poate. 

– Similar procesului jurnalistic, de la idee la documentare, scris și rescris, care au fost pașii preferați în scrierea „Castelului”?
– Cred că pașii preferați au fost aceia în care am reușit să locuiesc pe sub pielea acestor personaje, să fiu ei, să fiu cineva din afara mea, dar care totuși a ieșit din mintea mea. 

Este foarte ciudat, e o bizarerie procesul ăsta. Pe de altă parte, e foarte plăcut și îți oferă o foarte mare satisfacție atunci când el reușește să fie credibil pentru tine. Când îți iese o voce pe care tu o crezi, care e OK și pentru tine. 

Pentru că, până la urmă, asta înseamnă să construiești un soi de autenticitate, să reușești să vizualizezi personajele astea și să-ți dai seama că ele funcționează în lumea pe care ai pus-o la cale, că sunt coerente, e plauzibil ce fac, ce gândesc, cu ce dau de perete, de ce s-au supărat, de ce ies din scenă, de ce nu fac nimic.

Toate lucrurile care țin de umanitate. Să nu-i las pe oameni să fie țepeni, să nu-l las pe niciunul dintre ei să fie decor, o butaforie.

– Ce scriitori români contemporani preferați ai sau urmărești?
– Citesc mai puțină literatură română contemporană decât mi-ar plăcea, dar citesc Ioana Pârvulescu, Bogdan Alexandru Stănescu, Radu Paraschivescu, Filip Florian a fost dintotdeauna unul dintre marii mei favoriți. Alina Pavelescu, Ioana Stăncescu.

Cred că avem mulți autori absolut spectaculoși care, fără absolut niciun fel de problemă, ar sta în marile biblioteci ale lumii. Este păcat că unii nu sunt mai traduși, dar altfel, la capitolul calitate ficțională, cred că avem autori foarte importanți și, în general, literatura română contemporană, din punct de vedere creativ, o duce bine.

Sunt mulți autori care scriu literatură foarte diversă și care pun probleme absolut valabile, care se duc în zone de risc, nu repetă aceleași rețete infinit rulate și asta mi se pare important.

– E ceva ce simți că lipsește în peisajul cultural de la noi?
– Cred că de foarte multe ori lipsește senzația de comunitate, de breaslă creativă. Cred că are momente în care pâlpâie și are momente în care nu prea e acolo. Și ăsta e, din păcate, un lucru valabil la nivel de comunități profesionale, nu doar o chestie legată de lumea literară, dar e valabil la nivel de comunități profesionale cam peste tot în România.

Clasicul „cine v-a lucrat aici?” leagă multe lumi, din păcate. Aici cred că toți am avea de câștigat dacă oamenii pur și simplu ar înțelege că parte din profesionalismul lor este și să aplaude profesioniștii de lângă ei sau profesionalismul altuia. Și de multe ori, astea sunt lucruri care par să vină dificil în societatea noastră, pe toate palierele. 

Dar poate că și asta e o etapă de învățare, pe care sper ca pe parcursul vieții mele cel puțin, s-o depășim la un moment dat.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro