Patimile conectării în Săptămâna Patimilor. Un om, între lista de cumpărături și asaltul propriului telefon
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am intrat în Săptămâna Patimilor. Sunt conectat. Nu la patimile Mântuitorului, pentru că oricum vor avea grijă să mi le amintească filmele „tematice”, care vor fi difuzate de televiziuni, ca în fiecare an, ci la grijile, îndatoririle, cumpărăturile, alergătura, graba și, uneori, disperarea, care sunt specifice acestei perioade.
Învierea Domnului este departe, mai presante sunt „planurile” de a năvăli în supermarket la o oră mai puțin aglomerată, gândurile febrile de a stabili de unde cumpăr mielul, lista de cumpărături, prețurile, dă-le-ncolo de prețuri, pentru că toți comercianții au scumpit!, frigiderul suportă orice, numai bani să fie!, curățenia în casă, da, foarte importantă curățenia, biata locuință care mă suportă, zi de zi, de când a început pandemia!
Până la limpezirea acestor urgențe trebuie să răspund la telefon, la e-mail-uri, la WhatsApp, la curierul care sună panicat la interfonul blocului, toți vor ceva, toți au un interes, lumea e plină de interese, trebuie să-mi duc la îndeplinire toate task-urile, acum!, fără să dau rateu, altfel voi rămâne un codaș, voi fi un pierzător, un exclus, un loser, deconectat de lumea care se grăbește spre sărbătoare. Dacă nu mă grăbesc, nu exist.
Conectarea asta permanentă mă deprimă. De parcă aș fi deposedat de gândurile mele. M-am trezit dintr-odată că trebuie să fiu conectat la dorințele (poruncile?), solicitările, ideile (proaste) și gândurile altora. De- abia acum, în Săptămâna Patimilor. Mai bine legați-mă de piciorul scaunului (nu de cruce!) decât să mă conectați!
Conectarea continuă parcă mi-a șters mintea. Am ajuns să gândesc cu gânduri străine, adoptate, împrumutate, doar prin simplul fapt că sunt conectat. Mai mult, uneori mă descopăr că sunt și mândru că sunt conectat, ce comedie!
Sigur că fac mofturi cu aceste patimi ale conectării, pentru că fără conectare aș muri de foame în această lume conectată la urgențe și breaking news-uri. Dacă n-aș fi fost conectat, n-aș fi putut urmări premiera după o piesă de-a mea, teatrul ăsta pe online parcă e un borcan cu murături pe care grădinarii tot vor să ni-l vândă... Mai bine tac, înghit și trăiesc în conectare.
Nici nu pot să mă gândesc cum aș încerca să mă deconectez pentru că altfel n-aș mai ști ce promoții s-au băgat la supermarket, ce sarcini îmi transmit șefii, ce oferte de Paște îmi bagă operatorul de telefonie, n-aș mai defila pe bulevardele Netflix și hbo.go, n-aș mai ști unde a plecat în vacanță vreun amic, care abia așteaptă să-și posteze pe Facebook farfuria cu friptura de miel, n-aș mai afla nimic despre lume!
Trebuie să îndur. Trebuie să pătimesc. Nu ca Iisus, ci ca un om conectat la futilitățile vieții. Plângându-mi de milă că această pandemie m-a obligat să trăiesc și mai mult conectat cu tot felul de indivizi, situații, stări de care eu nu vreau să fiu conectat. Îmi trăiesc viața conectată, imposibil să mi-o deconectez. Condamnat la conectare.
Mă gândesc: oare cruciații care au plecat în prima Cruciadă, la anul 1095, ca să elibereze Mormântul Sfânt, au fost conectați pe drumul de peste 4.000 de kilometri până la Ierusalim? În plus, nu aveau nici frigider, nici televizor, nici radio. Și cum s-au hrănit (aprovizionat) pe tot acest drum, fără supermarketuri, fără delivery, fără take-away? Uite că mulți dintre ei au supraviețuit, au luptat și au trăit. Probabil că au fost „conectați” la credința în Iisus. Asta i-a ținut în puteri ca să străbată mii de kilometri: credința.
Eu, cetățeanul conectat, mai mult de nevoie decât de credința în Inteligența Artificială, de ce am ajuns să-mi fie atât de greu? Pentru că mă gândesc mai mult la patimile mele de om al modernității? Pentru că acest consumerism m-a spălat pe creier? Pentru că mi-e teamă că goana semenilor din jurul meu mă va strivi și de aceea trebuie să țin ritmul, ca să prind Învierea?
Am intrat în Săptămâna Patimilor. Doamne, deconectează-mă!
