Printre personajele lui Caragiale nu apucaseră încă să pătrundă cocalarii și mahalagioaicele
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dezbaterile electorale au fost o mare dezamăgire, atât în recenta campanie, cât și în cele de anul trecut. Candidații fie au absentat (strategic) - cu George Simion în rolul principal al chiulangiului -, fie au debitat banalități, lozinci și generalități. Niciun discurs memorabil, nicio confruntare de idei originale și valoroase. O mare plictiseală, o mare frustrare pentru electorat.
În schimb, piesa „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale conține o dezbatere electorală care, din punct de vedere intelectual, depășește cu mult orice discuție politică anostă din ultimele trei decenii. Este vorba despre scena III din actul III, în care Cațavencu și susținătorii săi (Ionescu, Popescu și alții) se confruntă cu tabăra condusă de Farfuridi și Brânzovenescu.
În pauza de cinci minute propusă de onorabilul Zaharia Trahanache, președintele Comitetului Electoral, cele două tabere, partidul dăscălimii și al moftangiilor, pe de o parte, și partidul de guvernământ, pe de altă parte, participă involuntar la o dezbatere politică de o rară calitate. Dacă am monta în jurul lor camere de luat vederi și microfoane, am avea parte de o confruntare politică mai autentică și mai savuroasă decât cele dintre Dan și Simion, Băsescu și Geoană sau Iliescu și Constantinescu.
De obicei, mergem la un spectacol după „O scrisoare pierdută” „să ne râdem”, să ne amuzăm de caricaturile de politicieni, să ne distrăm pe seama lumii create de Caragiale. Dar dacă citim cu atenție scena confruntării electorale Cațavencu și Farfuridi, vom constata că acea lume politică este lipsită de golani, derbedei, aventurieri, fufe, atacurile suburbane, înjurături, mârlănii!
Dacă personajele ar prinde viață, probabil s-ar îngrozi de mizeria politicii românești contemporane și ar cere urgent să se întoarcă în ficțiunea lui Caragiale. Acolo e mai curat! De ce? Pentru că societatea românească de astăzi este mult mai degradată moral decât cea din urmă cu 140 de ani. În lumea lui Cațavencu, Farfuridi, Trahanache și Brânzovenescu încă nu apucaseră să pătrundă cocalarii și mahalagioaicele.
Dar să trecem la textul lui Caragiale, pentru a ne convinge de ce confruntarea Cațavencu - Farfuridi este una dintre cele mai relevante dezbateri din politica României. Cațavencu se întoarce către grupul său:
CAȚAVENCU: Ei, cum să-l trimiteți în Cameră, nene, pe stimabilul (Farfuridi, care abia își încheiase discursul, nota P.B.)?
Cațavencu recunoaște că oponentul său are idei și că îi respectă opiniile și sinceritatea. Dar...
CAȚAVENCU: Dar să-ți vie stimabilul cu idei învechite, cu opinii ruginite, și să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge.
În grupul său de susținători, Cațavencu nu-l face prost pe Farfuridi, nu-l demolează ca un mitocan, nu-l împroașcă cu noroi. Ar fi putut foarte bine, pentru că nu ar fi fost auzit de adversarii săi politici. Dar Cațavencu este un domn. Recunoaște că Farfuridi folosește o armă politică perimată: teama de Europa și grija obsesivă pentru „surorile noastre de gintă latină”.
Susținătorii Popescu și Ionescu îi atrag atenția liderului că n-a înțeles mesajul oponentului, iar discuția se îndreaptă către un subiect drag românilor: istoria. Cațavencu îi pune la punct:
CAȚAVENCU: Voi, dascălii, sunteți băieți buni, dar aveți un cusur mare: cum vă vorbește cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate.
Nimeni nu-l poate contrazice pe Cațavencu: nici Ionescu și Popescu, nici „dascălii” din zilele noastre. Românii iau mereu poziții grave, festiviste, când vine vorba de istoria lor. Discuția capătă miză:
CAȚAVENCU: Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvață istoria mai întâi și-ntâi?
POPESCU: Că România de la Traian...
CAȚAVENCU: Nu-i așa...
IONESCU: Că adică străbunul nostru...
CAȚAVENCU: Ce străbun! Ce nostru! Vezi că nu știți!
Ce-ar fi fost ca un moderator TV să-i întrebe pe cei 11 candidați din primul tur la prezidențiale: „Ce te-nvață istoria mai întâi și-ntâi?”. Am fi auzit niște răspunsuri delicioase. Nu este drept să râdem de personajele lui Caragiale! Cațavencu răspunde fabulos:
CAȚAVENCU: Or, mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi departe.
Ce-i de râs în aceste truisme mari cât Casa Poporului? Haideți să ne uităm la deficitul bugetar al României, țară „care a stat pe loc, ba chiar a dat înapoi”. Un deficit creat de niște politicieni net inferiori intelectual lui Cațavencu. Iar acești politicieni au ținut poporul în loc, ba chiar l-au dat înapoi.
În discuția din grupul lui Cațavencu intervine, cum îi stă bine unei dezbateri electorale, adversarul: Farfuridi.
FARFURIDI (înțepat): Da! Progres! Progres fără conservațiune, când vedem bine că Europa...
Poziționarea politică este evidentă: Farfuridi este cu Europa și vrea progres fără „conservațiune”, Cațavencu este suveranistul (în grila lecturii din prezent). Cațavencu intervine devastator:
CAȚAVENCU: Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai România... În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...
La 1883, când se petrece acțiunea din „O scrisoare...”, românii erau obsedați de Europa. Obsesia ne acaparează și-n prezent. Numai că atunci se făceau campanii electorale, acum se face propagandă.
Cațavencu este tranșant:
CAȚAVENCU: Să-și vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre.
Precizare: Orice asemănare a lui Cațavencu cu George Simion sau Călin Georgescu este o mare eroare. Avocatul Cațavencu este peste GS și CG ca bagaj intelectual.
Dezbaterea geopolitică - ca să-i spunem așa - se încheie în momentul în care Cațavencu rostește următoarea frază către Farfuridi: „D-ta ești advocat, ești confrate cu mine...”. Din acest moment, Farfuridi trece la atacul cu „baionetă”, dar fără grosolănii sau înjurături, invocând lipsa de onestitate a adversarului său politic:
FARFURIDI: Ia scutește-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaților”, pe de altă parte chiverniseala confraților, pe de o parte opoziție la toartă, pe de altă parte teșcherea la buzunar!... Urlă târgul, domnule...
Farfuridi pune „gaz pe foc”, dar confruntarea se păstrează în limite decente:
FARFURIDI: Ce adică, noi nu știm, nu vedem, orbi suntem? D-ta ești candidatul prefectului.
CAȚAVENCU (râzând): Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent și independent...
Un răspuns elegant, care-i definește „poziționarea politică”. Numai că Farfuridi nu mai rezistă la manifestările de ipocrizie ale adversarului. Degeaba încearcă Brânzovenescu, „consilierul” său, să-l potolească, Farfuridi explodează:
FARFURIDI: Da, eu, care am susținut totdeauna partidul... și d-ta, care l-ai înjurat totdeauna... Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soțietăți, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară, cu dăscălimea d-tale, cu moftangiii d-tale...
Confruntarea electorală s-a inflamat. Cele două grupuri sunt pe cale să se încaiere: „zgomot, învălmășeală, ghiontuieli”. Dar cafteala se amână pentru o altă scenă, pentru că onorabilul domn Trahanache trebuie să anunțe numele candidatului.
Dezbaterea electorală Cațavencu - Farfuridi este cât se poate de actuală, depășind cu mult discuțiile amorfe și insipide din studiourile TV. Cum spunea Eminescu: „Alte măști, aceeași piesă”. Da, piesa continuă și nimeni nu vrea să tragă cortina. Ne place Caragiale!
Foto: Hepta
parpalache 17.05.2025, 21:05
Zice autorul ca -pe atunci-la 1883- printre personajule lui Caragiale nu apucasera sa patrunda cocalarii și mahalagioaicele?Hm!Sub un aspect așa este- pentru ca votul era...cenzitar-adica aveau drept de vot numai cei cu avere-fiind o„afacere”la care poporul NU avea acces!Sub alt aspect-poate ca intre personajele lui Caragiale nu intrasera mahalagioaicele și cocalarii(cu toate ca Zoe....ori cetațeanul turmentat...),dar sunt o mulțime de autori din epoca- care descriu altfel campaniile electorale- in care partidele iși aducea cetele de ciomagari,bine„incalziți”cu stramoșeasca țuica(nu cu droguri ca acum)!