De ce tac profesorii din universități și nu vin în sprijinul colegilor lor din școli și licee? Cunoașteți motivele?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu câteva excepții, unele greve de avertisment, de pildă la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu sau Universitatea de Vest din Timișoara, lumea universitară a rămas departe de cea mai mare grevă din ultimele decenii care are loc în învățământul românesc. Există explicații, mai puțin cunoscute de public, spune un profesor care a lucrat și în preuniversitar, și în universitar, și la stat, și la privat.
Cuprins:
- Nu suntem două lumi diferite
- O rușine pentru o țară
- „PIB-ul fără țară”
- Pe ici, pe colo, câte o grevă de avertisment
- Personalul din educație e important și când nu vorbim despre profesori
- Unele școli sunt OZN-uri, altele sunt distruse
- Educația trasează frontiere invizibile, dar aproape de netrecut
- Falsul mit că nu mai contează „materiile de lux intelectual”
- În învățământul universitar, sindicatele au un rol decorativ
- Aurelian Giugăl este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Antropologie culturală şi comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. Are doctorat în Științe Politice, Master în Politică Europeană și Românească și licență în Geografie
În învățământul preuniversitar este grevă. Negocierile dintre sindicate și guvern nu au lămurit nimic. Începând de luni, 22 mai 2023, școlile și-au închis porțile.
În pofida declarațiilor celor de la putere, cum că învățământul este o prioritate națională, trebuie spus limpede și clar: de-a lungul întregii acolade postcomuniste, școala nu a fost niciodată o prioritate.
Cele mai mici procente din PIB alocate învățământului s-au dat în ultimii ani. Mai mult, pentru cercetare alocăm valori procentuale similare unor țări ca Mali sau Rwanda. Aceste aspecte sunt bine știute de toată lumea.
Nu suntem două lumi diferite
Lucrurile sunt cât se poate de evidente, învățământul a fost și rămâne o Cenușăreasă. Suplimentar, noua lege a educației a reușit să enerveze pe toată lumea.
Ceea ce e notabil și trebuie reținut, și acum, dar și în trecut, majoritatea universităților de stat din țară spun pas și nu se amestecă în problemele lumii preuniversitare. Ai zice că vorbim de două lumi diferite.
Am predat de-a lungul timpului în ambele sisteme de învățământ, în preuniversitar și în universitar, deopotrivă la instituții de stat sau la unele particulare.
Am urcat toate treptele ierarhice în sistemul preuniversitar, mă simt în continuare atașat de acesta, viața mea a fost mulți ani acolo și de aceea am simțit nevoia să mă exprim, să scriu, să fiu solidar cu foștii mei colegi.
După ce luni la rând s-a criticat legea învățământului, una ce stă să fie promulgată, acum e pace sub măslini în lumea universitară. Nimeni nu mai critică, nimeni nu mai spune nimic. Asta deși, totuși, vorbim despre două lumi complementare.
Pe principiul vaselor comunicante, universitățile primesc elevii pregătiți în sistemul preuniversitar, studenții nu pică din cer.
Prin subfinanțarea sistemului, iar salariile sunt numai o parte a problemei, dar una importantă, intrăm în logica cercului vicios. La salariile de acum, în sistemul de predare din preuniversitar nu intră cei mai merituoși absolvenți, iar dacă, totuși, o fac, aceștia sunt nevoiți să își ia al doilea job sau să facă meditații.
O rușine pentru o țară
În consecință, calitatea actului didactic scade, este cât se poate de simplu. Nu poți supraviețui în lumea de azi, cu atât mai puțin în mediul urban, cu salarii de 2.200-2.500 de lei pe lună.
Este un fapt simplu, nu mai trebuie nicio comparație, nu trebuie pus în balanță un profesor cu un zidar, un casier sau alți oameni din alte meserii. Cum bine s-a exprimat Costi Rogozanu, ceea ce e cert în ziua de azi este că un profesor, un contabil junior sau o casieră nu pot trăi decent doar din salariu. Și este o rușine pentru că în această țară se întâmplă așa ceva.
PIB-ul nostru
Mai cu seamă atunci când ni se spune că PIB-ul nostru crește, devenind comparabil, pentru prima oară în această scurtă istorie postcomunistă, cu cel al unor țări din Europa centrală sau meridională.
„PIB-ul fără țară”
La PIB-ul pe cap de locuitor ajustat la prețurile locale suntem nu doar peste Bulgaria, ci și peste Letonia, Croația, Slovacia și Grecia. Mai mult, acest model a produs cea mai mare creștere de PIB din UE din 2010 încoace (788%). Și desigur că este adevărat, doar că aceasta este doar o parte a realității.
Așa cum a scris în cartea sa Sorin Pâslaru, redactorul-șef al Ziarului Financiar, instituție de presă care nu poate fi suspectată că este antibusiness, am ajuns „PIB-ul fără țară”.
Cealaltă parte a realității este că România continuă să fie una din țările în care munca este recompensată sub media europeană. Problema învățământului se încadrează în această distribuție inechitabilă între capital și muncă.
Pe ici, pe colo, câte o grevă de avertisment
Dar învățământul universitar iese din schema aceasta a salariilor mici sau foarte mici. Salariile conferențiarilor sau cele ale profesorilor universitari sunt mai mari decât media pe învățământ.
Iar asistenții universitari sau lectorii, mai slab remunerați, pare că nu dau prea mare importanță unor astfel de revendicări salariale. De aici tăcerea acestora via sindicate.
Pe ici, pe colo, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu sau Universitatea de Vest din Timișoara se mai face câte o grevă de avertisment, două ore în prima zi de grevă, dar în cazul universităților mari tăcerea este cuvântul de ordine.
Personalul din educație e important și când nu vorbim despre profesori
Este nedrept când vorbim de salarii să ne referim doar la cele ale personalului didactic. Personalul didactic auxiliar, secretarele, spre exemplu, sau nedidactic, personalul care se ocupă de curățenie etc., sunt ridicol răsplătiți pentru munca lor.
O femeie de serviciu are salariu minim pe economie, sub 2.000 de lei, vechimea aproape că nici nu mai contează.
Sunt secretare cu 25, 30 de ani vechime care au salarii de 2.500 de lei pe lună și exemplele pot continua la infinit.
Ca mai în toate societățile moderne, discrepanțele salariale dintre categorii în interiorul aceleiași instituții sunt incredibil de mari, iar tendința este să devină și mai mari.
Unele școli sunt OZN-uri, altele sunt distruse
Tot la categoria probleme sistemice sunt și cele legate de alocare unor fonduri către școli de către autoritățile locale. Descentralizarea face ca anumite școli să fie modernizate și ultradotate, ca niște nave cosmice, cu tot felul de sofisticării tehnologice, cele din orașele mari prospere economic, iar multe din rural să arate în continuare jalnic, ca niște măsele stricate înșirate pe o ață a neputinței.
Ce să facă oamenii dacă localitățile lor au venituri mici și nu pot atrage nici fonduri europene, aceste cargo cult-uri ale modernității noastre, priviți uneori drept bani „picați din cer”, care ne vor salva societatea?
Ce fac, așadar? Nimic, se mulțumesc cu ce au, statul își pune mâinile în șold și fluieră a neputință. Acolo unde școala din rural este, totuși, relativ decent dotată și întreținută, o mare problemă este că e ocolită de învățători și profesori. Atât financiar, cât și ca statut social, a fi profesor la țară este demotivant.
Educația trasează frontiere invizibile, dar aproape de netrecut
Așa se face că jumătate din populația României este din start dezavantajată. De altfel, statisticile sunt cât de poate de clare: din școlile lumii rurale nu prea se ajunge la facultate, cel mult se merge la cules de sparanghel pe câmpiile Europei de vest.
Și poate că nici acolo – viitorul noilor generații, adâncite în mediile digitale, este cu totul obscur. Iată cum școala, prin diferențele de investiții, nu include, ci exclude, ridică ziduri, nu sfarmă bariere. Nu-și mai îndeplinește funcțiile sale: înlesnirea mobilității sociale și accederea la o anumită conștiință socială și cetățenească. Ajungem în situația în care „instituția școlară instituie frontiere analoage cu acelea care separau marea și mica nobilime și pe nobili de ceilalți” (P. Bourdieu, Noul Capital).
Falsul mit că nu mai contează „materiile de lux intelectual”
Sunt și alte tipuri de probleme, cele legate de destinul unor discipline din zona studiilor umaniste, a geografiei și a altor discipline. În noua realitate tehnologică acestea devin inutile în viziunea arhitecților educaționali.
La ce e bună logica, dar filosofia, dar geografia? La ce bun să cultivăm gândirea analitică? E suficient să „standardizăm” mintea elevilor după practica testelor-grilă – probabil pentru că asta se cere pe „piața muncii”. Ne aflăm, deja de ani buni, într-un accelerat proces de deșcolarizare, iar apogeul pare a fi atins, ironic, printr-un proiect intitulat chiar „România Educată”.
În învățământul universitar, sindicatele au un rol decorativ
Dar iată că nici aici universitățile, prin sindicatele lor, nu găsesc motive suficiente să se ralieze protestului general. S-a ajuns la situația ilară în care sindicatele au oferit angajaților suficiente motive pentru a nu face grevă sau, mai rău, nici nu și-au chestionat angajații.
Și asta face parte din tabloul general național, iar sindicatele se pierd în spațiu, rolul lor, mai ales în lumea universitară, fiind mai degrabă unul decorativ.
Este cât se poate de clar. Știm, segregarea socială și inegalitatea șanselor sunt simptome ale (i)raționalității lumii în care trăim. S-a vorbit despre modul în care dezvoltarea personalității și libertatea conștiinței individuale s-au fragilizat constant în societatea industrială și de piață. Oamenii au ajuns mai degrabă simpli executanți ai deciziilor luate de alții.
Iar noul capitalism digital are o forță de dislocare mult mai mare. Toate aceste provocări, pe care le observăm și în nucleul statelor dezvoltate, se fac resimțite mult mai dureros într-o țară ca a noastră, situată la semiperiferie.
Și, da, lumea preuniversitară, mai fragilă economic, se ia în serios, se prinde în jocul protestului. Invers se întâmplă în lumea universitară. Suntem în zona calmului sufletesc, al detașării, o ataraxie nu neapărat dezinteresată.
Iată de ce rectorul Universității „Babeș-Bolyai” (UBB), Daniel David, are dreptate: nu-și amintește de vreo grevă serioasă la UBB. Noi spunem că nu ne amintim de vreo grevă serioasă în întreg învățământul universitar din România în ultimii 20-25 de ani.
CamelianPropinatiu 24.05.2023, 19:36
Dacă n-am avea atâția universitari politicieni, presa ar putea observa că în raport cu rezultatele livrate, învățământul românesc preuniversitar e mult mai eficient decât cel așa-zis superior!
Stan52 24.05.2023, 20:28
Liderul de sindicat Hadăr este capul răutăților. El este mai mult un reprezentant al psd-lui, infiltrat ca lider de sindicat. Cu un astfel de caracter reușește să primească indemnizație de academician de mucava (AOSR), multe avantaje...., urmăriți declarația de avere.
C.AdrianMarian 24.05.2023, 21:21
Ptr ca ei produc si gireaza doctori ca Ciuca, Bode,sri.sti. De asta nu zic nimic. De prea multi studenti o ducem rau
Mircea_1958 24.05.2023, 21:55
..de acord că PIB-ul României ar trebui să livreze mai mult spre veniturile populației. La noi doar 40%, în timp ce în UE 60% (și 40% spre capital). În condițiile în care pensia medie în România a ajuns în 2023 la 1739 Lei, iar salariul minim este sub 2000 de Lei, strigătele de ajutor ale celor care iau binișor peste 2000 - 3000 de Lei sună ușor fals, pentru că cele 2 categorii amintite formează majoritatea populației.. Victor Ciorbea, sau Miron Mitrea, au fost mai detestați ca Jimmy Hoffa.. La ce vă așteptați acum ...?
bozo76 25.05.2023, 11:00
Bah. Sunt din ce in ce mai multzi care nu au ce face acasa si se duc la munca sau ies in piatza sau la mall. Cica acasa inebunesc cand se uita pe peretzi...