Gândurile unui fost tocilar când vede notele copilului său, la sfârșitul unui semestru de școală în pandemie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu doar câteva zile înaintea probabilei reveniri în sălile de clasă a elevilor, jurnalistul și dramaturgul Petre Barbu reproduce gândurile unui părinte care în aceste zile vede notele și mediile copilului său.
Mediile tale mi-au sosit pe SMS, imediat după ce s-a încheiat primul Radiojurnal al dimineții, la România Actualități. De parcă profesorii tăi au muncit toată noaptea la încheierea mediilor și au convenit: să-i trimitem lui Barbu mediile fiică-sii, să le vadă înainte de cafea!
Dar eu m-am trezit de mult. M-am îndopat cu numărul vaccinaților, infectaților, internaților la ATI și al morților, numerele fac subiectele știrilor, în fiecare dimineață, am obosit, vreau să prind niște știri cu vești bune!
Asta e o veste bună: ți-au încheiat mediile pe primul semestru. Raportul școlar, așa se numește, „raport”!, nu „catalog”, ca pe vremea mea, mă informează electronic ce-ai făcut tu la școală. Nu cunosc programul de muncă al Inteligenței Artificiale care mi-a trimis raportul, poate a lucrat în schimbul trei, de noapte, și a apucat să mi-l trimită acum, de dimineață.
Tu dormi. Și eu dormeam la fel ca tine, până la ora 9, și îl enervam pe taică-meu, care mă boscorodea: puturosul pământului, n-ai să faci nimic în viață! Tu dormi mai mult decât dormeam eu, dar nu mă enervez, m-am resemnat. Dormi!
Note umflate cu pompa?
Îmi aprind o țigară și mai trag o gură de cafea. Parcurg notele și mediile. Alte cifre, alte numerele decât cele de la radio. Sunt bune. Unele sunt foarte bune. Ar trebui să dau fuga în camera ta și să te felicit, bravo! Tu dormi.
Știu că ai să dormi până la ora 11. Dar în raport nu există nota 11. În alte zile dormi mai puțin, până la 10. Ai câteva medii de 10. Nu știu cum, dar mediile astea ale tale, bune și foarte bune, nu-mi mai spun nimic. Relevant.
Iartă-mă! Parcă nu mai pot să le dau crezare. Parcă nu-mi inspiră încredere. Parcă sunt umflate cu pompa. Parcă sunt date așa, ca să ți se încheie o medie frumoasă. Pentru bucuria ta, pentru mândria mea de tată.
Cine a scris „Enigma Otiliei”?
Ar trebui să te trezesc și, așa buimacă, să-ți cer să-mi spui care e definiția logaritmului și cât face logaritm în bază 4 din 16? Hai, cât face logaritmul ăsta? La Biologie nu mă pricep, dar ți-aș cere să-mi zici care-i formula chimică a azotatului de sodiu, poftim! Și în ce an a fost bătălia de la Austerlitz? Să văd dacă meriți media de la Istorie și cum s-au numit cei trei împărați care s-au luptat atunci!
Să-mi zici care sunt personajele din „Enigma Otiliei”! Nici eu nu le știu, ar trebui să recitesc romanului lui... Cine-i autorul, știi? Tu dormi. Îl aud pe realizatorul Matinalului cum spune cu înfrigurare temperaturile din cursul zilei, mai mici decât valorile obișnuite acestei perioade, alte numere, alte cifre, toată lumea e preocupată și speriată de temperaturi, de parcă trăim în Siberia! Fiecare trăiește cu numerele sale, niște obsesii.
Note adevărate
Rămân în bucătărie cu mediile tale. Sunt mândru! - ți-aș spune când te vei trezi. Te-aș minți. Încă o dată. (Te-am mințit de mai multe ori.) Minciună de tată. (Și tu m-ai mințit. Minciună de copil.) Dar vreau să știu dacă mediile și notele astea sunt minciuni.
Nu cumva sunt supraevaluate? Nu cumva se încadrează în politica lumii din prezent: să fim optimiști, să vedem partea plină a paharului, să nu descurajăm, să prezentăm numai ce este pozitiv și luminos, restul să băgăm sub preș, copilul e deștept, talentat, are note bune și foarte bune, să nu-l descurajăm, să nu-l băgăm în depresie... Să manipulăm, să mistificăm, să mințim de dragul binelui în lume.
Ce bucurie trăiam când maică-mea se ducea la dirigintă, o dată pe trimestru, ca să-mi vadă situația la învățătură, adică notele și mediile. (Taică-meu n-a fost niciodată la școală, ținea să mă facă impiegat la CFR.) Ce bucurie!
Și cât trăgeam la notele alea mari și foarte mari. Învățam, frate! Îmi curgeau apele pe mine. Învățam până mă pufnea plânsul ca să pricep, să-mi intre în cap, să rezolv afurisita aia de problemă de fizică. Tocilar? Puțin îmi păsa. Contau notele și mediile. Și chiar le luam pe bune, note adevărate!
Dar tu? Tu ai stat șase ore în fața laptopului, zi de zi, ca o fantomă, nu te-am văzut deschizând o carte, un caiet. Sau poate ai deschis, dar nu te-am surprins, pentru că și eu am stat în fața laptopului meu. Cu treabă, la muncă.
Care vor fi notele pentru treaba mea? Numărul de like-uri, numărul de share-uri, comentariile postacilor? Vreau și eu niște note! Mi-e dor de notele mele!
Să mă duc la școală și să-i întreb pe profesori dacă mediile astea sunt adevărate! Care școală, că e închisă? Și-apoi, cum să pun această întrebare, nu cumva aș fi socotit drept un scrântit în această lume normală, lumea digitalului?
Mai bine o las așa, fără întrebări, fără contestații. Dar să nu ți se urce la cap, cum se spune, să crezi că știi totul pe baza acestor note. Nu știi, ascultă-mă pe mine, căci nici eu nu știu totul despre lume, deși am fost un tocilar, dar vreau să fii pregătită cu notele astea pentru lumea în care...
- ’Neața!
- Ptiu, ce m-ai speriat! De ce nu dormi? Du-te și mai dormi, ești în vacanță!
Te așezi la masă, cu ochii cârpiți. Îți torn cafea într-o ceșcuță.
