Când vorbim despre „salariile nesimțite de la stat” uităm să ne punem întrebarea: nu cumva sunt prea mici cele din privat?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Se rostogolește de mult timp o idee în dezbaterile de la noi și anume aceea că salariile din sectorul public sunt prea mari față de cele din sectorul privat.
Cuprins:
- Nu ne mai place modelul european?
- O interpretare din care munca iese păgubită
- Avem jumătate din angajații publici decât unele state europene
- Multă vreme, sistemul de stat nu a atras oameni valoroși
- Înfierarea bugetarilor, un sport național
- Salariul mediu la privat e un reper alunecos, căci veniturile sunt mai mari
- “România, țara muncii ieftine”
- Dar și țara profiturile gonflate
- Sindicatele castrate
Retorica inflamantă a “salariilor nesimțite de la stat” e bazată pe o realitate statistică - salariul mediu din sectorul public este într-adevăr superior celui din privat.
Dar de aici, de la recunoașterea acestei realități statistice, și până la concluzia cum că salariile bugetarilor sunt prea mari și ar trebui tăiate e o distanță lungă.
Nu ne mai place modelul european?
În primul rând, România nu e o excepție în această privință. Peste tot în Uniunea Europeană, salariile din sectorul public sunt mai mari decât cele din sectorul privat.
<strong>Excepțiile sunt reprezentate de câteva state, cum e Danemarca sau Finlanda, unde sindicate puternice au reușit să crească media salarială în sectorul privat. </strong><br>
Explicațiile pentru salariile mai mari ale bugetarilor sunt multe. În general, sectorul public e mai bine sindicalizat, fapt care atrage după sine creșteri salariale.
Apoi, spre deosebire de multe din sectoarele din economia reală, munca în sectorul public presupune niveluri de calificare mai ridicate - cele mai multe din joburile din educație, sănătate sau administrație necesită studii superioare și de aceea sunt mai bine remunerate.
Nu în ultimul rând, statul e pur și simplu un angajator mai generos cu cei fără studii superioare - în majoritatea statelor din Europa. Salariații de la stat care nu au decât studii primare sau secundare sunt plătiți mai bine decât angajații cu un nivel comparabil de pregătire din sectorul privat.
<strong>Așadar, aproape peste tot în Europa, un loc de muncă la stat e mai bine plătit, în medie, decât unul la privat. Nu e o particularitate românească. </strong><br>
Ceea ce e o particularitate românească e însă modul de a interpreta aceste cifre.
O interpretare din care munca iese păgubită
Influencer-ul sau politicianul român constată decalajul salarial dintre sectorul public și cel privat și conchide că salariile la stat sunt prea mari! În loc să se întrebe de ce și cum ar putea salariile din privat să se apropie de nivelul celor din sectorul public, se caută țapi ispășitori.
<strong>Ceea ce ar trebui să fie un pretext de interogare și de mobilizare e pretext de frustrare și înjurătură. </strong><br>
E adevărat că există domenii și funcții în sectorul public în care performanța și profesionalismul lasă de dorit. Există nepotism, există clientelism. Există abuz și există nepăsare. Există dispreț față de cetățenii care trebuie serviți. Avem un stat care nu este la înălțimea misiunii sale, care nu oferă bunurile publice și serviciile pe care ni le-am dori.
Avem jumătate din angajații publici decât unele state europene
Dar dincolo de clientelism sau de angajările pe pile la stat există motive structurale, prea puțin discutate, pentru care sectorul public din țara noastră produce valuri de frustrare.
1. Un prim motiv ar fi faptul că sectorul public e subdimensionat - avem cel mai mic număr de angajați în sectorul public raportat la mia de locuitori. De fapt, suntem la coada clasamentului european, cu doar 62 de angajați la mia de locuitori în sectorul public, față de 109 media europeană.
<strong>Cum putem, așadar, pretinde servicii la nivel european când avem de aproape două ori mai puțini angajați la stat decât alte state europene?! </strong><br>
2. Mai grav, nu doar că avem puțini bugetari per ansamblu, ci avem prea mulți angajați acolo unde nu e nevoie și prea puțini acolo unde e necesar. Suntem campioni în ceea ce privește numărul de angajați ai serviciilor secrete, dar avem cei mai puțini medici din UE raportat la populație.
Multă vreme, sistemul de stat nu a atras oameni valoroși
3. Un alt motiv pentru care sectorul public nu e la înălțimea așteptărilor e chiar remunerarea angajaților. Până nu de mult, sectorul public din România i-a penalizat pe angajații săi cu studii superioare - un angajat cu studii superioare la stat primea un salariu cu 30% mai mic decât un angajat cu studii comparabile din sectorul privat, cel mai mare decalaj din UE!
E de așteptat ca intrarea în vigoare a unei noi grile de salarizare în sectorul public să fi atenuat acest decalaj dintre angajații cu studii superioare.
<strong>Dar multă vreme, remunerarea din sectorul public nu a încurajat atragerea oamenilor bine pregătiți și educați, ceea ce a afectat, cu siguranță, performanța sectorului public. </strong><br>
Înfierarea bugetarilor, un sport național
Prin urmare, când vorbim despre lipsa de performanță a sectorului bugetar, ar trebui să avem în vedere și factori structurali, cum e subdimensionarea sa, prioritățile eronate în angajări și alocarea resurselor, salarizarea problematică, nu doar corupția și clientelismul.
Problema e mai complexă decât ne spun unii politicieni, care ne prezintă doar jumătăți de adevăruri - de regulă, jumătățile care le convin.
Dar mai ales decalajul dintre sectorul public și cel privat ar trebui să fie prilej de reflecție pe marginea salarizării din sectorul privat, nu prilej de înfierare a bugetarilor. De ce crește decalajul, de ce oare sectorul privat nu ține pasul cu majorările din sectorul public? De ce eșuează sectorul privat să ofere salarii decente?
Salariul mediu la privat e un reper alunecos, căci veniturile sunt mai mari
Salariu mediu net din sectorul privat este de aproximativ 2750 de lei, dar media este înșelătoare - în fapt, jumătate din contractele din privat sunt pe salariul minim, față de doar 25% în sectorul public.
Foarte probabil, salariul pe care îl încasează unii dintre cei oficial pe salariu minim e mai mare, diferența dintre ce e pe hârtie și ce primesc în realitate fiind dată de suma plătită la gri sau în plic, cum se spune.
Dar asta nu e o scuză pentru privați, ci un motiv de acuză - vorbim de evaziune fiscală și vorbim de ciuntirea drepturilor angajatilor, care vor avea o pensie mai mică, indemnizație de șomaj mai mică în caz că își vor pierde locul de muncă, etc.
“România, țara muncii ieftine”
Evident, unul din motivele pentru care sectorul privat nu reușește să ofere salarii prea mari e structura economică - suntem o țară care produce multe bunuri cu valoare adăugată mică, ceea ce restrânge marja de manevră a patronilor când vine vorba de salarii.
Un angajat care produce cablaje auto este inevitabil mai prost plătit decât unul care produce softuri superavansate tehnologic. Modelul “România, țara muncii ieftine” este strâns legat de specializarea economică a țării noastre în lanțurile de producție globală.
Dar specializarea economică nu e singura explicație. În sectorul comerț, spre exemplu, munca e peste tot aceeași și presupune niveluri de calificare comparabile. Un angajat din comerț din Germania nu e nici mai bine pregătit, nici nu produce bunuri cu valoarea adăugată mai mare decât unul din România.
Dar și țara profiturile gonflate
<strong>Din contră, datele ne arată că angajații din comerț din România (peste 800 de mii în total) au </strong><a href="http://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/15818.pdf"><strong>cea mai mare productivitate a muncii</strong></a><strong> ajustată la salarii din întreaga UE. Cu toate astea, sectorul comerț continuă să ofere printre cele mai mici salarii din România. De ce?</strong><br>
Explicația e simplă și dură - goana după profituri umflate. Cifrele Eurostat ne arată că marja profitului brut în sectorul comerț în România în 2018 era de 7,5%, peste media europeană de 5,3% și mult peste țări ca Franța (3,4%) sau Elveția (3,2%). Să ne imaginăm cu cât ar sălta în sus media salarială în România dacă brusc patronii s-ar mulțumi cu o marjă de profit comparabilă cu cea europeană sau cu cea din Franța și ar crește salariile a peste 800 de mii de oameni!
Acest lucru nu se întâmplă însă pentru că nu există presiune nici politică, nici sindicală, iar patronatele nu renunță niciodată la profit de bunăvoie.
Sindicatele castrate
Și aici ajungem la un alt aspect crucial - sindicatele. În anul 2011, doar 8% dintre contractele de muncă erau pe salariul minim. În 2018, ponderea lor se ridicase la 47%. Care e explicația? Una simplă.
<strong>În 2011, Guvernul Boc a modificat legea dialogului social și a eliminat negocierile colective la nivel național, iar rezultatul a fost o explozie a contractelor de muncă pe salariul minim. </strong><br>
Cumulate, cauzele descrise mai sus - plata la gri, structura economică a României, goana după profituri cât mai mari și absența unei mișcări sindicale puternice - fac ca sectorul privat să ofere salarii indecent de mici, mult sub cele din sectorul public.
În loc să căutăm soluții pentru majorarea salariilor din sectorul privat, noi arătăm cu degetul spre sectorul public.
În loc să concluzionăm că salariile din sectorul privat sunt ridicol de mici, nouă ni se pare prea mare un salariu mediu net de 4.000 de lei, cât e în sectorul public, cifră care ar trebui să fie o țintă și un obiectiv pentru privat, nu un motiv de rușine pentru sectorul public. Din păcate, metafora statului obez lansată pe vremea austerității băsiste ne-a colonizat imaginarul tuturor, iar prețul pe care îl plătim pentru asta e că nu ne mai vedem propriul interes și, cum s-ar spune, ne tăiem creanga de sub picioare cu propria mână.
