Ce ascunde poziția struțului a lui Nicușor Dan pentru nominalizările la șefia serviciilor secrete 

Întrebat despre numele vehiculate deja în spațiul public, președintele a refuzat să le confirme sau să le infirme, iar justificarea pentru lipsa acestei asumări ar reprezenta-o eșecul negocierilor dintre el și liderii partidelor de la guvernare. „În momentul în care va exista o înțelegere între mine și reprezentanți veți afla“, a spus șeful statului. De unde deducem că prima negociere a eșuat în defavoarea preferințelor președintelui. 

Nu este prima dată când președintele României manifestă un tip de personalitate ezitantă atunci când trebuie să clarifice public ceva în legătură cu leadershipul serviciilor secrete. Cea mai gravă atitudine o manifestă față de actualul director SPP, Lucian Pahonțu, căruia Nicușor Dan nu poată să îi ceară public demisia (din ce motive raționale a ales să îl păstreze, nu poate explica public!), deși Pahonțu conduce acest serviciu de pază și protecție de 20 de ani, iar orice manual de bune practici privind controlul democratic civil al serviciilor secrete i-ar confirma președintelui faptul că este o urgență să îl demită. 

În literatura de specialitate a studiilor de intelligence, există patru tipuri de tipologii umane atribuite politicienilor care au, prin diverse forme de atribuții legale, rolul de controlori ai serviciilor secrete: struțul, majoreta, ursuzul și gardianul. Așa cum am mai explicat în texte trecute, cele patru tipologii au fost descrise și dezvoltate de profesorul american Loch K. Johnson, care a avut rolul de asistent special al președintelui Comisiei senatoriale Church din 1975 și care reprezintă momentul zero în Congresul american privind începerea efectivă a supravegherii parlamentare a serviciilor secrete. 

Având în vedere declarațiile sale publice până în prezent și rolul său de controlor, nu din partea puterii legislative, ci din cea a Executivului, Nicușor Dan se profilează din ce în ce mai mult într-o categorie mixtă a ștruțului și majoretei, și anume își asumă un rol mai degrabă ezitant în raport cu serviciile secrete: ocolește scandalurile incomode, își neglijează atribuțiile, sau chiar le sprijină necondiționat, fără spirit critic, reformist. 

Politicianul-gardian reprezintă modelul ideal de controlor, el sprijină și legitimează activitatea serviciilor secrete, dar este și extrem de vigilent ca ele să nu facă abuzuri de putere și să își desfășoare activitatea în limitele legii. Gardienii sunt „parteneri și critici în același timp ai serviciilor secrete”, după cum îi definește Johnson. România nu a avut parte, din păcate, de astfel de politicieni gardieni legaliști și integri în raport cu serviciile secrete.   

Directorii serviciilor secrete au rolul de a câștiga încrederea cetățenilor

Atitudinea ezitantă a lui Nicușor Dan poate avea mai multe explicații de natură psihologică: teama de a nu deranja leadershipul militar, teama de a nu-și asuma public orientarea conservatoare, reflectată inclusiv prin alegerea lui Zbârcea și Lazurca pentru funcțiile de conducere ale SRI și SIE. 

Însă mult mai grav decât aceste explicații de natură umană, ar fi cea care ar putea sta în spatele deciziei de a-l menține în funcție pe Pahonțu, și anume, directorul SPP să îl aibă pe președinte cu ceva la mână, practică des întâlnită în rândul directorilor de informații ținuți prea mult timp în funcție, care acumulează prea multe informații despre politicieni, prin natura atribuțiilor lor. 

În privința lui Pahonțu există acest mare risc, întrucât el a monitorizat protecția, de-a lungul celor 20 de ani în funcție, multor politicieni cu funcții înalte în statul român, plus doi șefi ai statului, iar această atribuție, care presupune incluziv intruziunea în viața lor privată, ar fi putut să îi ofere posibilitatea să adune multe informații compromițătoare despre politicieni. 

În ideea de a înțelege cât mai detaliat ce calități sunt cu adevărat necesare pentru a fi un lider eficient în lumea serviciilor secrete, Georgetown University Press a publicat două volume interesante pe această temă – Spy Chiefs: Volume 1: Intelligence Leaders in the United States and United Kingdom; Spy Chiefs: Volume 2: Intelligence Leaders in Europe, the Middle East, and Asia – în care experți consacrați în studiile de intelligence au analizat portretul multor directori de servicii de informații din spații și contexte istorice diferite. 

Desigur, un șef de serviciu secret are nevoie de multe calități specifice postului, însă concluzia editorilor, în privința principalei însușiri, este pe cât de simplă, pe atât de relevantă, iar ea se regăsește explicată la pagina 302 al primului volum: abilitatea de a câștiga încrederea publicului.

Câștigarea încrederii publice și politice a devenit o componentă vitală a activității de informații în secolul XXI, iar această legătură de încredere se realizează prin sau cu ajutorul directorilor agențiilor de informații, care reprezintă interfața dintre public și agenție. Încrederea este importantă nu numai pentru contributorii români, dar și pentru moralul angajaților acestor instituții.

Acesta este și argumentul pentru care președintele ar fi trebuit să își asume public primele preferințe cu care a mers la negociere cu liderii partidelor mari, PSD și PNL, cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, comunitatea de informații românească a fost lovită de multe controverse în privința lipsei lor de eficiență împotriva contracarării efectelor războiului hibrid, de acuzații venite din partea unor actori politici că se implică în jocul politic și de scandaluri publice de corupție ( vezi cazul Coldea care a devenit temă de dezbatere publică inclusiv în campania prezidențială).

Profilul etic al acestor „candidați” este unul relevant inclusiv pentru societatea civilă, care reprezintă un actor obligatoriu în procesul democratic mai larg al controlului civil și de supraveghere a sferei militare. Iar profilul etic al nominalizaților, mai precis, câtă onestitate și integritate transmit ei în discursurile publice, spune multe și despre profilul etic al șefului statului. Pentru că el este cel care i-a selectat.

„Este clar că era șefilor serviciilor secrete anonimi și tăcuți s-a încheiat, deoarece funcționarea eficientă continuă a serviciilor de informații depinde de consimțământul populației și al membrilor Congresului sau Parlamentului, pentru care populația votează. Au apus vremurile în care discuțiile publice despre lumea intelligence-ului erau extrem de limitate. Niciun director al Agenției Centrale de Informații (CIA) nu ar mai putea astăzi să scape cu ajutorul strategiei calculate a lui William Casey, care consta în a murmura indescifrabil la audierile de supraveghere ale Congresului. 

Astăzi, poveștile despre spioni, în special scandalurile, nu numai că generează titluri în ziare, ci sunt dezbătute de milioane de oameni pe rețelele de socializare (…) În acest context, agențiile de informații și securitate nu își pot permite să rămână tăcute. Ele trebuie să-și transmită mesajul și să-și protejeze imaginea; în caz contrar, oamenii vor presupune ce este mai rău, iar neadevărurile se vor transforma în realitate”, explică Ioanna Iordanou, Christopher Moran și Mark Stout în primul volum. 

Volumul 2 dezvoltă, în schimb, și ce înseamnă un leadership îndelungat nociv pentru un serviciu secret: 

„Fostul șef FBI, J. Edgar Hoover, a colectat atât de multe informații compromițătoare despre politicienii americani, inclusiv despre președinți, încât a reușit să-i intimideze pentru a-l menține în funcție. În calitate de candidat al Partidului Democrat la președinția SUA, John F. Kennedy l-a asigurat public pe Hoover că nu îl va înlocui din funcția de director al FBI. El știa că Hoover încă avea înregistrări audio cu el având relații sexuale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu o suspectă de spionaj german, Inga Arvad. 

Fratele său, Robert F. Kennedy, pe care președintele l-a numit procuror general (și, astfel, superiorul direct al lui Hoover), era la fel de infidel soției sale precum John F. Kennedy. Hoover obișnuia să-i arate lui Robert Kennedy cine era șeful, trimițându-i în mod regulat informații despre acuzații la adresa sa sau a persoanelor cunoscute de Kennedy. Președintele Lyndon Johnson, care, în calitate de politician în ascensiune, fusese foarte implicat în corupția electorală din statul său natal, Texas, se temea atât de mult de Hoover, încât l-a scutit de vârsta obligatorie de pensionare pentru funcționarii federali”. 

Desigur, în lipsa probelor, ne aflăm pe tărâmul speculațiilor și teoriilor conspirative, care reprezintă un specific al dezbaterilor despre lumea închisă a intelligence-ului, dar care ar putea fi explicația logică pentru care, în ultima lună din mandatul constituțional al președintelui Klaus Iohannis, șeful Serviciului de Protecţie şi Pază, generalul cu patru stele Lucian Pahonţu, a fost trecut în rezervă, printr-un decret semnat de preşedintele Klaus Iohannis, cu o zi înainte ca Pahonțu să fi împlinit 60 de ani, vârsta la care se iese la pensie, dar el a reușit să rămână, totuși, în continuare la conducerea SPP și nici Nicușor Dan nu îndrăznește să îl demită? 

Această situație stânjenitoare este oare asemănătoare celei a lui Hoover, de care președintele Johnson se temea așa de tare încât l-a scutit până și de vârsta obligatorie de pensionare, așa cum printr-o găselniță legală s-a întâmplat și în România? O lămurire publică în privința lui ar fi cât se poate de necesară din partea lui Nicușor Dan, tocmai pentru a mai clarifica zvonistica și conspirațiile care circulă în rândul oamenilor politici și magistraților în privința influenței politice a lui Pahonțu.

În cei 35 de ani de democrație, România a stat în mod constant prost la capitolul reformei serviciilor secrete și controlului democratic civil asupra lor. Suntem singurul stat european care are toate serviciile secrete militarizate așa cum funcționează cele rusești, neexistând nicio diferențiere clară între ceea ce înseamnă intelligence-ul civil și cel militar. Nicio schimbare de paradigmă privind rolul lor în democrația românească nu se poate produce în absența sau fără voința/sprijinului partidelor politice, iar acesta este și motivul pentru care Nicușor Dan nu ar fi trebuie să rateze un subiect important al democrației românești. Tema alegerilor viitorilor directori ar fi putut fi un subiect decent și serios de dezbatere publică, dacă această temă ar fi fost asumată în mod onest de el.

Selectarea directorilor strict în urma unor negocieri politice cu ușile închise, așa cum preferă Dan, nu mai îndeplinește standardele democratice, pentru că acest circuit învechit de negociere politică nu ia în considerare obiectivul de a recâștiga încrederea cetățenilor în niște instituții cu rol-cheie pentru securitatea națională. 

Nicușor Dan ar fi trebuit să își asume public, încă de la începutul procesului de negociere politică, numele preferaților săi și să ofere explicații morale publice în privința opțiunilor lui.  

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.