„Taximetriști” împacă „elitiștii” filmului de artă cu fanii filmului popular. Povestea care ne poartă prin toate clasele sociale

Am râs cu multă poftă și m-a sensibilizat mult – ba chiar m-a pus serios pe gânduri. Sala a râs mult – un semn bun. Și asta e esențial pentru mine ca mare consumator de film. Dar să o luăm pe rând. La cald, câteva notițe.

Multă lume s-a dus să vadă „Taximetriști” ca pe un soi de „Teambuilding 2”. Ei bine, nu. „Taximetriști” este unul dintre cele mai inteligente filme apărute în cinematografia românească în ultima perioadă. Cine știa deja de piesa de teatru Taximetriști de la Apolo 111 ar fi trebuit să se aștepte la altceva.

După piesă, a venit acest film. Între timp, „Teambuilding” a împărțit scena iubitorilor de film în două, așa cum am analizat aici, în Libertatea.

Meritul cel mai mare, cred eu, al acestui film este pasul imens pe care-l face în a împăca acele două scene (categorii): „elitiștii” filmului de artă, de autor, cu „vulgul” filmului popular, de masă. Taximetriști face acest pas important în direcția bună, pentru că reușește prin teme și stil să pună împreună două zone aparent radical diferite și ireconciliabile. 

Bogdan Theodor Olteanu & Co vin cu un scenariu și o regie care fac această împăcare posibilă: nu e o împăcare totală, vor fi multe polemici și critici, cu siguranță, dar reușesc să deschidă un câmp care-i pune laolaltă pe toți.

Recomandări

INTERVIU | Raluca Grosescu, specialist în drept penal internațional: „Este probabil ca CPI să emită un mandat de arestare împotriva lui Benjamin Netanyahu pentru crime împotriva umanității”

De ce? Pentru că ceea ce ni se oferă este scris și filmat inteligent, cu un umor de o tristețe copleșitoare, cu un cumul de probleme care vizează multe categorii – de la muncitorul amărât de taxi până la clasele de sus, de la „hipster la cocalar” și, mai ales, problematizează temele dragi clasei de mijloc, clasa cea mai vocală. 

„Despre cât de proști, de vulnerabili și de minunați sunt oamenii”

Fără a da spoilere, spun cam așa povestea. O noapte lungă cu doi taximetriști care plimbă prin oraș cam toate clasele sociale care iau, de obicei, taxiul. Cred că singurii care lipsesc sunt păturile de foarte jos, dar ele sunt prezente indirect. Avem zeci de povești într-un singur oraș. Taximetriștii vin din situații de viață aparent diferite, dar cu tragedii comune. Ei duc clienți, cum spuneam, din multe categorii, fiecare cu bucuriile, nebuniile și tragediile lor. Și în aceste povești mereu se interpun viața și personajul unuia dintre taximetriști.

În unul dintre interviurile foarte bune luate de Gruia Dragomir, Bogdan Theodor Olteanu, regizor și coscenarist, explică: „Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București. Oameni din toate clasele sociale își pun la bătaie cea mai rea versiune a lor, se amenință, se jignesc, se scuipă, se bat. Iar taximetriștii sunt chiar în epicentrul acestui cataclism, cei mai huliți și mai disprețuiți dintre șoferi. Cum să nu faci un film despre ei?”. Adrian Nicolae, coscenarist, adaugă cam așa: „Obiectivul nostru a fost să inventăm o poveste «adevărată» despre cât de proști, de vulnerabili și de minunați sunt oamenii, despre cât de mult vorbesc și cât de puțin fac. Dar ne-am dat seama că nu ne pricepem. Și am scris o comedie cu taximetriști”. 

Recomandări

Cum să vorbim despre Gaza? Irelevanța europeană și irelevanța românească

Poate că filmul începe cam dur, iar deconstrucția vine cam târziu. Vine prin „fata dură”, Maria Popistașu. Într-o țară în care fiecare se descurcă așa cum poate, pe cont propriu, lumea pare împărțită între prădători şi victime, între „şmecheri şi papagali“. Dar cine spune că nu este sau nu poate fi altfel? Ea pune cu botul pe labe realitatea. Lumea  împărțită în două – „șmecheri și papagali”. Noi, fraierii, papagalii mulți și ei, șmecherii. Ce mă, asta e viață? Ideea de bază: ca să câștigi, ca să faci avere din muncă trebuie să fii șmecher, să renunți la morală și să înțelegi că banii sunt murdari și să devii murdari ca ei. În rest, munca e pentru papagali și fraieri: munca e pentru supraviețuire şi precaritate. Ba chiar şi pentru munca asta de supraviețuire şi precaritate trebuie să-i slujești pe șmecheri. Munca obișnuită, „sudoarea blestemului”, este pentru pâine şi sare, reprezintă efortul şi truda de a rămâne în sărăcie.

Recomandări

Directorul Institutului Balș, unde este internat Florin Piersic, care are septicemie. „Fără discuţie, nu este aşa cum s-a spus, un risc vital”

„Papagalul” și „șmecherul”, în același personaj

Ce avem, de fapt? Avem o comedie dramatică, o critică socială aspră, dar care nu vrea să ne arunce pe baricade diferite, ci ne pune împreună să regândim societatea, viața noastră comună. Critică dur „filosofia economică Uber”, cu exemple imbatabile și dure, dar cu umor și răsturnări de situație. Deconstruiește clișee legate de clasa de mijloc, „hipsterime” și homofobie, dar cu abordări din ambele direcții, pentru că umanitatea este mai complexă decât simplele teze politice sau ideologice. 

În același personaj ai deseori și „papagalul”, și „șmecherul”. Până și cel mai cinic și dur personaj, cel jucat excelent de Maria Popistașu, care deconstruiește „noul capitalism românesc”, recunoaște că în viață e și ea nu doar șmecheră, ci și papagal. Iar drama vieții e ceva mai profundă de atât, doar că nu putem să ignorăm realitatea, pe care trebuie să o înțelegem. Ar trebui. 

Culmea, filmul discută și probleme grele de viață, cum rar mai vezi azi în filmele „populare” românești. Poate anumite scene sunt prea întinse, dar după multele alergări cu taxiurile prin Bucureștiul de noapte, ele sunt pauzele de odihnă și reflecție. Jucate autentic, cu emoție bine dozată. 

Despre noi și dramele noastre multiple

Ce m-a surprins foarte plăcut? Poate repet. Inteligența umorului, stratificarea problemelor – ai câteva straturi groase -,  complexitatea temelor și, nu în ultimul rând, jocul actorilor. VIP-urile sunt cum le știm: Monica Bîrlădeanu, Andi Vasluianu, Cosmin Nedelcu Micutzu. Dar îi avem și pe Victoria Răileanu, Maria Popistașu, Mădălina Stoica și extraordinarii Alexandru Ion și Rolando Matsangos. Buni și autentici. Actori tineri tare buni, care fac roluri memorabile: Ana-Maria Guran, Vlad Ionuț Popescu, Ștefania Cîrcu, Alex Mircioi, Carol Ionescu.

Da, ca om atent la fresca socială pot spune că felul în care se face critica socială este de mare clasă, pentru că aparentul conflict între „progresiști” și „conservatori” e dus într-o altă grilă de interpretare. Nu vrea să ia partea unei baricade, ci să ne pună să înțelegem conflictele și problemele în care trăim printr-o permanentă negociere și dezbatere. Iar ăsta e un gest artistic de o inteligență rară pe la noi. Și mai avem o temă obsedantă pentru mine, poate cea mai durută temă socială actuală – precaritatea. Făcută ca la carte. Pe înțelesul tuturor.

Ah, și încă o chestiune: are enorm de multe replici memorabile. Replicile acelea care pot deveni de referință. Nu e puțin. Filmul intră în cinematografe din 20 ianuarie. Mergeți și vedeți „Taximetriști” – râdeți, plângeți, dar, mai ales, înțelegeți. Căci e despre noi și dramele noastre multiple.

Urmărește-ne pe Google News