Donald Trump ca epicentru al diplomației cu geometrie variabilă. Mic manual de supraviețuire
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Orice pământean care citește știri se întâlnește zilnic cu președintele Donald J. Trump. Verificați-vă propria experiență. Acest nume este probabil cel mai citat la scară mondială. Postările lui provoacă furtuni bursiere și insomnii în toate redacțiile. Nu ne interesează faptul că narcisicul titular voluntarist al Biroului Oval și-a propus asta (fiind obișnuit de mult cu ideea că până și publicitatea negativă e binevenită, dacă urmărești o notorietate globală).
Ceea ce contează în fond este faptul că președintele american știe cum să folosească puterea SUA pentru a remodela relațiile internaționale. Găsim aici ceva paradoxal. Pe de o parte, ordinea instituită prin pax americana după 1945 se baza pe o rețea de organisme „colective”: în primul rând ONU, a cărui Cartă a fost semnată la San Francisco (1945) și căruia New York îi servește până astăzi drept cartier general. NATO (1949) a fost de asemenea creată ca alianță politico-militară sub umbrela SUA. Și America Latină a fost arondată influenței Statelor Unite prin crearea (în 1948) a Organizației Statelor Americane.
Acestor inițiative li s-a adăugat „sistemul Bretton Woods”, alcătuit de Fondul Monetar Internațional („brațul disciplinar” al ordinii politice americane), din Banca Mondială, Acordul GATT (1947) menit să asigure liberalizarea comerțului mondial, OCDE (1961) dezvoltat din Planul Marshall, ca grup al țărilor dezvoltate și promotor al standardelor occidentale de guvernanță. N-au lipsit acestei arhitecturi instituționale multilaterale nici organismele de tip UNESCO, OMS, FAO, UNICEF (înființate tot după 1945) pentru a promova valori „universaliste” de tip occidental, sau Consiliul Europei (1949) și ulterior Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, prin războaiele succesive din pensinsula coreeană, Vietnam și Afganistan, Irak, fosta Iugoslavie sau Libia, Statele Unite n-au ezitat să acționeze strategic și fără un mandat al Consiliului de Securitate ONU, sau dincolo de el. Va fi fost America un hegemon benevolent al lumii libere (în lunga ei confruntare cu URSS și lagărul sovietic), dar asta n-a împiedicat-o să-și urmărească obiectivele strategice atât în cadrul multilateral pe care l-a inventat postbelic, cât și prin acțiuni unilaterale, eventual sprijinite prin „coaliții de voință”.
Paradoxul de care aminteam mai sus se traduce astfel: America și-a exercitat supremația globală cu mai multă forță în perioada pre-Trump, decât după ce patronul politic al mișcării MAGA și „America First” a cucerit Casa Albă.
Încă din primul său mandat, președintele Trump a început să demonteze arhitectura multilaterală a lumii cu o hotărâre pe care criticii săi o socotesc „furibundă”. În 2017, SUA s-au retras din UNESCO, sub pretextul că organizația de la Paris este antiisraeliană și risipește fondurile (deși ea fusese principalul instrument de soft power occidental încă din anii 1960). Cu o zi înainte de alegerile prezidențiale, în 2020, dl Trump a rentras SUA din Acordul de la Paris privind schimbările climatice (socotind că el penalizează economia americană și favorizează China). Joe Biden avea să readucă America în Acord (printr-un ordin executiv din 2021).
Tot în 2020, SUA s-au retras din Organizația Mondială a Sănătății, acuzată de gestionarea „dezastruoasă” a pandemiei de Covid-19 și dependență de China. Tot în pas de dans a ieșit SUA din Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF) cu Rusia, din tratatul „Open Skies” (2020), din Acordul nuclear cu Iranul (2018), din Tratatul de Comerț Trans-Pacific (TPP, 2017), din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului (2018). Simultan, Washington a redus sau a blocat finanțarea unor organisme ONU, a zguduit NATO și a blocat mecanismul de apel din OMC (WTO) paralizând sistemul de soluționare a litigiilor.
În numele diplomației bilaterale tranzacționale, președintele Donald Trump a demontat manu propria sistemul normativ global instituit prin pax americana, îngăduind Chinei să ocupe (parțial) vidul astfel creat. Președintele Trump a personalizat la maximum relația cu omologii din toată lumea. Îi place președintele Alexander Stubb ca partener de golf? Finlanda devine automat portavocea întregului bloc scandinav, mai ales că Norvegia nu i-a conferit râvnitul premiu Nobel pentru pace. Obține o somptuoasă vizită de stat la Londra? Devine brusc mai deschis la ajutorarea Ucrainei. D-l Trump a „eliberat” SUA din propria carcasă de reguli impuse mondial. Și folosește cu abilitate presantă tactici fulgerătoare de angajare și dezangajare, cu rezultate practice palpabile (vizualizați, bunăoară, diagrama răzgândirilor sale în războiul tarifelor).
Recentul „summit al Păcii” de la Sharm el Sheik, în Egipt, e un bun exemplu de coagulare internațională cu geometrie variabilă. Puteri europene (UK, Franța, Germania, Italia) s-au aflat în jurul POTUS alături de monarhi arabi și alți lideri autoritari. Era greu altminteri să asiști la scena în care Erdogan o îndeamnă pe Giorgia Meloni să renunțe la fumat... Nu mai contează valorile „universale” și vechile „tabere”, cât relația personală dintre lideri pragmatici, dornici să conlucreze cu super-puterea americană în jurul unor punctuale obiective de etapă.
Nu știm dacă, după cel de-al doilea mandat al președintelui Trump, va mai fi posibilă (sau măcar dorită) revenirea treptată la starea anterioară a ordinii globale cu suport multilateral. Ce este deja limpede este că România trebuie să metabolizeze această transformare dramatică a peisajului geopolitic, asumând decizii clare pe termen scurt, fără să renunțe la orientarea ei strategică pro-occidentală. Cel puțin deocamdată, e vremea diplomației ad hoc.
Foto: Hepta
