Patriarhul Teoctist și arta supraviețuirii până la bun sfârșit. De ce amintirea sa rămâne importantă pentru BOR 

Viitorul ierarh nu strălucea prin inteligență de tip academic și n-a fost niciodată un erudit autentic, sau un gânditor original al misterului din care se hrănește „trupul lui Hristos”, Biserica. A prins însă o generație intelectuală de vârf, mai precis cea din acele două decenii în care România Mare – născută la confluența dintre o jerftă imensă și o aliniere miraculoasă de șanse geopolitice – a reușit să-și fructifice, prin creații de talie europeană, rostul de stat împlinit și suveran. 

Din păcate, primul climax al statalității noastre moderne a coincis cu fatala ascensiune a bolșevismului sovietic și a nazismului hitlerist, așa că și junele monah, seminarist și mai apoi student teolog Teoctist Arăpașu a avut, pe de o parte, maeștri de mare calibru și, pe de alta, ispite cărora, până în 1989, nu a reușit să le facă față. 

Abil s-a dovedit, în măsura în care – deși cochetase cu frățiile legionare de cruce și vibrase la naționalismul smintit al „Căpitanului” Zelea Codreanu – tânărul monah cu ambiții sinodale a reușit să prindă trenul în care s-a urcat „popa Marina”, transformat de prietenia sa cu liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej în cel de-al treilea Patriarh al BOR, sub numele de Justinian. 

Alți colegi de generație – precum Bartolomeu Valeriu Anania, Pr. Andrei Scrima sau monahul Antonie Plămădeală – au fost mai puțin norocoși, alegându-se cu închisoarea sau exilul. Dar cu toții au rămas în sinea lor anticomuniști, adică au dat de furcă Securității, care n-a încetat să-i supravegheze, hărțuiască și intimideze. 

Spre cinstea lui, Patriarhul Justinian – cel mai încercat navigator prin apele tulburi ale stalinismului românesc – a căutat să-și protejeze ucenicii, sau măcar să aline, prin gesturi concrete, suferința figurilor clericale eliberate din gulagul autohton (prin amnistia generală din 1964). 

În ce-l privește, tânărul ierarh Teoctist (episcop-vicar patriarhal între 1950 și 1962) și-a făcut relații personale bune cu ștabii comuniști, reușind să urce treptele ierarhiei bisericești prin stagii în eparhiile de la Arad și Craiova, încununate cu înscăunarea ca mitropolit al Moldovei (din 1977, până la întronizarea sa ca Patriarh, în 1986). Știa să lingușească, să plaseze cadouri, dar a căutat să protejeze BOR de totala devastare plănuită de Ceaușescu, pe care l-a firitisit până în decembrie 89, când i-a adresat o telegramă encomiastică, taman când Timișoara era scăldată în sângele protestatarilor tineri. 

Această stângăcie hidoasă, făcută din inerția servilismului devenit a doua natură, l-a costat în ianuarie 1990 retragerea din scaun, într-un val de proteste la care participau chiar și preoți de mir, dar nu l-a împiedicat să revină, pentru încă un deceniu, de îndată ce victoria lui Ion Iliescu la prezidențiale a dat semnalul că fosta nomenclatură a PCR (din care, prin asimilare, făcea parte și Sinodul BOR) a câștigat „partida”. 

Nu mai era la mijloc o revoluție, soldată cu o imperativă schimbare de regim, ci doar o hurducătură temporară, convertită în „democrație originală”, după modelul perestroikăi gorbacioviste. Cititorii mai tineri se pot întreba de ce, în aceste condiții, memoria postumă a Patriarhului Teoctist nu e integral condamnabilă. 

Primul argument e acela că acest personaj cu tactici machiavellice era din adolescență și un monah, deci un om capabil să se smerească și să mediteze cu frică de Dumnezeu la căderile sale. Petrecându-și două treimi din lunga sa viață sub dictaturi, el a reușit să se adapteze și la democrație, înțelegând – ca și Iliescu din cel de-al doilea mandat – că România trebuie să devină parte a UE și NATO, să se rupă de Moscova și să se dezvolte în economia de piață, la adăpostul unor norme de stat (cât de cât) civilizat. 

Al doilea argument e legat de impecabila sa „prestație” fratern-ecumenică în calitate de gazdă a Papei Ioan Paul al II-lea, venit într-o istorică primă vizită pontificală într-o țară majoritar ortodoxă, între 7-9 mai 1999. Istoria operează cu metafore: îmbrățișarea de la București a celor doi „bătrâni” urmași ai apostolilor Petru și Andrei a simbolizat urbi et orbi faptul că România a ieșit din lagărul sovietic și se alătură lumii libere. 

Faptul că, la peste două decenii de la acel moment auroral, BOR are încă „segmente” care pactizează cu direcția prorusă, cauționând extremismul eurosceptic și antioccidental, nu i se poate imputa fostului Patriarh Teoctist, de vrednică memorie. El a reușit să-și spele păcatele și să se pocăiască, ajutând țara în noul ei destin, de care a profitat din plin și Biserica majoritară. 

Alții au rămas în secret – și, vai, chiar în acțiunile lor văzute – nostalgici ai dictaturii sovietice, reciclate prin fuziunea perversă între retorica interbelică a legionarilor și mantrele ceaușismului terminal. Măcar de ar merge, până la urmă, pe urmele paradoxal luminoase ale Patriarhului Teoctist! 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE