Războiul și vedetele. Ideologie, virtute și acțiune umanitară de la Hollywood până la scena balcanică 

Antropologii și sociologii au remarcat de mult că sportul e forma seculară prin care instinctul războinic (sau fatalitatea violenței inter-umane) se sublimează, ca într-un ritual. Dar și războiul ca atare, deși a suferit evoluții tehnologice și tactice uluitoare, ne este prezentat ca spectacol pe stadionul uriaș al lumii: avem galerii opuse și urmărim atât „jocul” (din „teatrul de operațiuni”) cât și deciziile arbitrului. 

Chestiunea arbitrajului în război ține de ordinea internațională axată pe diplomație multilaterală, numai că ea se desface sub ochii noștri, deci își ratează rolul de a stabili cine are dreptate (și respectiv care e linia despărțitoare între bine și rău). Ne-a rămas ca instanță de arbitraj numai „opinia publică globală”, care nu e chiar globală, de vreme ce supușii regimurilor autoritare nu au libertatea de a opta. 

Oricum, în războiul din Ucraina, care are deja o vârstă – și tinde să se înfunde într-un interminabil conflict de tranșee – continuăm să vedem un test de libertate politică. Putin e sprijinit oficial sau implicit, militar sau doar logistic și financiar, numai de statele dictatoriale. Nu tot BRICS plus e format din autocrații polițienești, dar toți aliații țarului revizionist de la Kremlin sunt antioccidentali și văd SUA ca pe respingător hegemon malefic. 

Simetric, alianță de voință a celor circa 50 de state care sprijină Ucraina agresată de armatele rusești e compusă din aliați ai SUA și state unde drepturile omului sunt în linii mari respectate constituțional. 

E paradoxal: cei care se pretind a fi victimele colonialismului și imperialismului euro-american sprijină inerțial Rusia postsovietică, prelungind logica Războiului rece, când URSS era farul popoarelor oprimate, cărora le recomanda emanciparea prin revoluții comuniste, iar cei care – pe baza partiturilor progresiste – se acuză singuri de abuzurile din vremea colonialismului, se pun de partea celui mai slab, apără dreptul internațional și continuă să creadă că libertatea nu e nici un accident, nici un privilegiu exclusiv occidental. 

M-a impresionat iarăși Sean Penn, care – în loc să-și ridice ceremonial cel de-al treilea premiu Oscar, s-a dus iarăși la Kiev, pentru a-și sprijini prietenul din fruntea Ucrainei eroice. Ca ins de sensibilitate conservatoare și creștin-democrată, sunt oarecum melancolic atunci când constat că mai toate personalitățile din lumea spectacolului și a cinematografiei care au sprijinit moral sau chiar concret cauza ucraineană aveau un profil personal liberal-democrat (centru-stânga pro-globalist).  

Nu pot spune că semnalizarea virtuții (morale, civice, umanitare) e monopol de stânga, dar iată că nu prea avem „vedete” de dreapta care să-și fi manifestat fără echivoc sprijinul pentru libertatea și suveranitatea ucrainenilor. „Suveraniștii” și „suprematiștii” etnocentrici din zonele euro-americane nu dau prea multe parale pe suveranitatea altora. 

În lista celor „angajați”, pe lângă Sean Penn (care a realizat documentarul despre invazia rusă numit Superpower), îi găsim și pe Ben Stiller (devenit ambasador UNHCR pentru Ucraina), Angelina Jolie – puternic implicată în sprijinirea refugiaților ucraineni -, Mark Hamill (care a strâns fonduri pentru programul Army of Drones), Barbra Streisand (ambasadoare UNITED 24 pe linia Medical Aid), Liev Schreiber (a cofondat Blue Check Ucraine) sau Bono (liderul trupei U2). 

Ca să conchidem, vedetariatul hollywoodian liberal-internaționalist și umanitar s-a mobilizat (mai mult moral și vocal, decât pe teren), pe când vedetele dure de dreapta (adeseori instalate chiar la curtea lui Putin) – Gerard Depardieu, Steven Seagal, Emir Kusturica – au susținut pe față Rusia, în timp ce tot soiul de stângiști old school (precum Roger Waters/ex Pink Floyd sau Russel Brand) au continuat să critice NATO (dând implicit apă la moară „tezelor” oficiale prin care Moscova și-a justificat invazia). 

În Europa Centrală și de Est vocea vedetelor din lumea spectacolului a fost modelată de experiența istorică a fiecărei țări (Polonia, România și țările baltice au, bunăoară, reflexe antirusești) fiind în general mai clar pro-Ucraina decât „omologii” din Vest. Implicarea lor a fost mai pragmatică (de la concerte pentru armată până la zecile de milioane de dolari pentru Ucraina strânși de frumoasa Mila Kunis, împreună cu Anton Kutcher). 

În zona maghiară și a slavilor de sud (unde și gazul rusesc e mai greu de înlocuit) s-au produs reacții ambigue sau net antiucraienene (în frunte cu dizgrațiosul „exemplu” al lui Goran Bregovic (nevidecat de resentimentul sârbesc anti-NATO). Asta este: Balcanii au fost, sunt și vor rămâne ceaunul unui borș geopolitic gata să fiarbă. Balcanicul de serviciu la București a fost Dan Bittman, care ne-a informat că în cazul invadării rusești a României, și-ar lua rapid tălpășița. 

Războiul ideologic dintre artiști și înclinația general umană de a lua partea cuiva în orice conflict și-au afirmat și în acest caz puterea de a dezbina comunități și ordini morale aflate sub presiunea războiului real, care înseamnă, ca întotdeauna, carne vie, gropi comune, ruine fumegânde, mutilări și suflete iremediabil traumatizate. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE