Turcia lui Erdogan, ca putere emergentă și vecin necesar. De ce diplomația ambivalentă de la Ankara nu trebuie replicată la București
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dacă Imperiul Otoman a excelat prin organizare militară și în artele decorative, înlocuind fostul Imperiu Roman de Răsărit și amenințând „creștinătatea” până la porțile Vienei (și cel puțin până la pierderea bătăliei de la Lepanto, în 1571), Turcia modernă, creată acum un secol (1923) datorită geniului secularist al generalului Kemal Ataturk, este, de fapt, mai importantă în Orientul Mijlociu decât au fost vreodată foștii sultani (și califi) pe cât de vanitoși, pe atât de înapoiați în raport cu puterile europene post-renascentiste.
Noul „sultan”, Recep Tayyip Erdogan, instalat la putere în 2003, a practicat în primul său deceniu de putere personală o diplomație „idealistă”, sub semnul așa-zisului „neootomanism”. Referința „imperială” – ilustrată și prin seriale turcești de mare succes – era menită să cimenteze naționalismul, dar nu s-a însoțit printr-o politică externă agresivă, ci printr-o complexă agendă de compromisuri și medieri regionale, grație cărora Ankara și-a sporit considerabil prestanța internațională.
E adevărat că al doilea deceniu sub pecetea lui Erdogan a dus la limitarea libertăților civice și un autoritarism rapid decontat prin erodarea creșterii economice, inflație și răcirea relațiilor cu blocul occidental, însă omul forte al Turciei secolului 21 rămâne un politician abil, capabil să joace pe mai multe fronturi diplomatice și să facă din marea lui țară euroasiatică un pivot al stabilității din Orientul Mijlociu.
Turcia – membră în G20 (căci economia ei se situează pe locul 20 mondial) – are ca unic rival regional Arabia Saudită și rămâne prioritar conectată la UE și SUA. În 2022, cei mai importanți furnizori ai Turciei erau Rusia (16,2%) și China (11,4%), iar schimburile comerciale cu SUA se mențineau la peste 32 de miliarde de dolari, însă Uniunea Europeană continuă să fie atât cel mai important partener comercial al Ankarei, cu 40% din exporturi și 30% din importuri, cât și titulara a 70% din investițiile străine.
După cum aminteam, Erdogan joacă, de fapt, pe mai multe tablouri, reușind să cucerească segmente importante de piață în Iran, Irak, Golful Persic și Africa. Problema sa ține de fragilitatea economiei, accentuată prin disparitatea interregională: PIB-ul per capita este, bunăoară, de trei ori mai ridicat în metropolele din vestul țării (Istanbul, Ankara, Izmir) față de cel din provinciile orientale încă agricole și arierate. Important e că, înainte ca Erdogan să încline spre islamism și spre tocarea moștenirii „ideologice” a lui Ataturk, 77% din cele 85 de milioane de locuitori trăiau în mediul urban, beneficiind de un nivel acceptabil sau chiar ridicat de educație.
Nu e de mirare că motorul și vitrina Turciei contemporane se află la Istanbul, metropola cu 16 milioane de locuitori, imens nod maritim și punte intercontinentală a cărei valoare strategică este astăzi infinit mai mare decât pe vremea lui Constantin cel Mare.
Ca fost primar al megalopolisului de pe Bosfor, Erdogan a dezvoltat noi poduri rutiere și tuneluri feroviare (2013, 2016), amânând pentru moment, din pricina costurilor uriașe, proiectul săpării unui „canal Istanbul” pe partea europeană a orașului, dar a reușit să inaugureze, în 2018, un nou aeroport – al cincilea ca mărime la nivel mondial. Cu un asemenea colosal hub, compania Turkish Airlines și-a consolidat logistic dominația regională și proiecția globală.
La fel de asertiv și ambițios s-a dovedit „sultanul” și în politica sa energetică, menită să scadă, pe mâna Iranului și a verilor din Azerbaidjan, dependența Turciei față de petrolul și gazul din Rusia: chiar dacă regimurile de la Ankara și Moscova par tot mai apropiate prin iliberalism, adversitatea lor ereditară la Marea Neagră rămâne tangibilă (așa cum Erdogan nu iese din NATO, chiar dacă participă la summitul BRICS organizat de Putin la Kazan). Turcia continuă să fie un jucător activ și în jocul energetic din Mediterana, căutând să pună bețe în roate celorlalți interesați (Grecia, Cipru, Israel și Egipt).
Ambivalența politicii externe turcești s-a vădit cel mai spectaculos în cazul războiului din Ucraina. Pe de o parte, Erdogan a condamnat invazia lui Putin. Pe de alta, a refuzat bățos să aplice sancțiunile occidentale împotriva Rusiei. În cazul rebeliunii mercenarilor din gruparea Wagner, Erdogan (vădit temător față de posibila lui detronare printr-o lovitură de stat militară) și-a manifestat „deplinul sprijin” pentru tiranul kaghebist, dar asta nu l-a împiedicat să exporte în continuare drone performante, cu care armata ucraineană nu s-a jucat în poligoane, ci a lovit decisiv ținte ale agresorului. Durul de la Ankara se vede ca mediator al conflictului, susținând (la vizita lui Zelenski) că Ucraina merită să intre în NATO, dar folosindu-l pe ministrul de externe Hakan Fidan (fost șef al serviciilor secrete) ca intermediar în dialogul său niciodată întrerupt cu omologul de la Kremlin.
Tot ce mi-aș dori e ca diplomația românească să nu imite modelul neootoman promovat de Erdogan. Noi suntem mai mici, plasați în Europa (nu și în Asia), ca să nu mai spunem că nu ne confruntăm cu secesionisme de tip PKK. Se cuvine să ne păstrăm bunele relații cu Turcia (bilateral și în NATO) și să ne vedem hotărâți de afacerile noastre curente din Uniunea Europeană.
Foto: Profimedia
parpalache 04.11.2024, 11:22
Diplomație„ambivalenta”?!Nu cumva e un pleonasm?!Pentru ca „diplomație”mi se pare ca tocmai asta inseamna:ambivalența,ba chiar și multivalența!Scopul?„Rațiuni de stat”„interese strategice”„interes național”-depinde de cine rostește cuvântul-primele doua noțiuni fiind preferate de marile puteri,ultima de țarile mici!Ca dipomația„monovalenta” nici nu se poate numi„diplomație”!E pur și simplu„sluj”!Știm- din istorie- ca in epoca fanariota(intre 1711-1822 in Moldova și 1714-1822 in Valahia)- socotita de istoriografia„ceaușista”cea mai „neagra epoca din istoria românilor”-când pericolul de deznaționalizare era iminent-ca „domnitorii fanarioți au susținut o intensa activitate diplomatica”dar...in favoarea Imperiului Otoman”?!Adica o„diplomație monovalenta”!Pentru astfel de„diplomație”se face pledoarie in prezentul articol?!
parpalache 04.11.2024, 11:41
Imi cer scuze-pentru intrebarea-acuzație din finalul comentariului meu-comentariu pe care recunosc ca l-am facut doar pe baza „anticiparii”conținutului articolului!Ca sa const ca de fapt-cel puțin așa am ințeles-este un...„așa da”!Și de apreciat și obiectivitatea- ca România nu iși permite un„erdoganism”(și mai adaug eu nici un„orbanism”)-pentru simplul motiv ca România nu beneficiaza de poziția strategica a Turciei-(și de cea de-a 4-a armata din lume) și nici nu este a 20-a economie a lumii ca Turcia-(și nici nu are lobby-u pe care Ungaria il are in State)!Dar trebuie sa fim realiști și sa constatam ca ACUM-diplomația României nu poate sa iasa din limitele pe care le avea„diplomația”domnitorilor fanarioți!