Un film de artă realizat în decorul toaletelor publice din Tokyo. De ce merită să regăsim marii regizori „de nișă” dincolo de Netflix
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Filmul se numește „Perfect Days”, e turnat la Tokyo, cu o distribuție niponă de prima clasă și regizat de Win Wenders - autorul german și cosmopolit al faimoaselor „Wings of Desire”, „Paris, Texas”, „Lisbon Story” sau „Buena Vista Social Club”.
În tinerețea mea, studențimea bucureșteană din anii ’80 mergea des la „Cinemateca” de pe strada Eforie. Sediul acela, situat într-un decor pauper, dar în plin centru urban, îți permitea să vezi filme de artă (din deceniile precedente), uneori subtitrate, alteori dublate din cabină, chiar în timpul proiecției. Prin cinematografele obișnuite rulau filme comerciale sau de grosolană propagandă ceaușistă. Chiar dacă zisul lăcaș de cultură mai selectă, pe strada Eforie, se învecina cu o sumbră clădire a Miliției sau Securității (n-am aflat niciodată care anume, însă știam că e ceva care ține de aparatul represiv), acolo ne găseam satisfacția estetică, descoperind peliculele unor Antonioni, Bergman, John Ford sau Andrei Tarkovski.
Astăzi, Cinemateca Eforie e încă funcțională (n-am mai călcat pe acolo), dar alte două spații - sala Elvire Popesco, de la Institutul Francez, și sala Horia Bernea, de la Muzeul Țăranului Român (MȚR) - au preluat onorabil funcția de a difuza, către un public inevitabil restrâns, nu doar blockbuster-ele care se lăfăie oricum la mall-uri și pe Netflix, ci și filmele „de autor”, în general nominalizate sau premiate la festivalurile europene de tradiție, începând cu Venezia, Berlin și Cannes.
În comunism, profesia criticului de film era recunoscută ca atare, chit că doar bătrânul I.D. Suchianu o lega de cultura interbelică, așa cum se dezvoltase ea, mult mai liber, pe vremea monarhiei. Existau și pe atunci critici OK, cu nerv stilistic și judecăți de valoare fiabile. După ’90, această activitate s-a estompat, chiar dacă un intelectual strălucit și spumos, ca Alex. Leo Șerban, a slujit-o jucăuș și competent, căutând să educe gustul noilor generații pentru cinemaul de artă, acela care chiar comunică ceva important, pe temeiul unor scenarii sofisticate și grație unor regizori adesea geniali. Nu e cazul să ne facem complexe de inferioritate, pomenind din nou legendara noastră cotă de analfabetism funcțional, pentru că filmul de artă e puțin prizat pe orice meridian. El oferă însă o școală a sensibilității umane, morale și filosofice de care omul bine educat nu se poate lipsi. În fond, te poți bucura deopotrivă de producția comercială de la Hollywood (dacă nu chiar Bollywood) și de creațiile unor autori de nișă, precum Wim Wenders, al cărui ultim film l-am descoperit recent la MȚR.
Se numește „Perfect Days” și e turnat la Tokyo, cu o distribuție niponă de prima clasă. Am citit că Wenders - autorul german și cosmopolit al faimoaselor „Wings of Desire”, „Paris, Texas”, „Lisbon Story” sau „Buena Vista Social Club” - fusese inițial poftit de primăria capitalei japoneze să realizeze un documentar despre… toaletele publice ale metropolei. Regizorul, ajuns deja la 78 de ani, a preferat să trateze subiectul într-un film de ficțiune. A ieșit încă o piesă de nota 10 despre un personaj central, spălător de WC-uri hi-tech: da, chiar acelea cărora Andrei Pleșu le-a dedicat cândva câteva pagini de un haz memorabil.
Dl Hirayama (magistral interpretat de Koji Yakusho) este un personaj interiorizat, melancolic, vertical ca un samurai și singuratic ca un monah, dar mai cu seamă un un om liber, deși pare captiv în monotonia unei munci „umilitoare”. E liber să colecționeze o fotografie pe zi cu prietenul lui, un imens copac din curtea unui templu. Liber să observe mecanica gestuală a (ne)cunoscuților fixați în rutina lui cotidiană, detectând fondul lor comun de suferință ascunsă, bucurie naivă și disperare tragicomică. Liber să nu-și invidieze sora bogată, să-i arate nepoatei sale fugite de acasă cum se asculta muzică pe timpul casetelor cu bandă magnetică și să se joace de-a „umbrele” cu fostul său cumnat, copleșit de cancer.
Și noi, ca spectatori, suntem invitați să descoperim Tokyo, cu ochiul agil al regizorului german. Un ocean de zgârie-nori corporatiști și caracatițe rutiere, la picioarele cărora colcăie, în sumare coșmelii tradiționale, mulțimea proletariatului anonim. O rețea de cârciumioare familiale, cu aceiași clienți și aceleași dialoguri, unde simpla conviețuire se vede celebrată în spiritul unei curtenitoare demnități. Imense intersecții zebrate, pe care se aliniază, ca un șir de furnici, soldații unei națiuni obsedate de performanță. Acesta e tâlcul ascuns din titlul filmului: nu există „Zile Perfecte” - în care ai bani, ești sănătos tun, te trezești îndrăgostit și iubit la rândul tău, sau ai primit o promovare profesională - ci doar zile care sunt desăvârșite pentru că te cufundă în misterul lumii, în timp ce sufletul-seismograf înregistrează undele de șoc ale vieții tale irepetabile și efemere.
Realist2023 04.02.2024, 20:11
Dl Baconschi, deplang alaturi de dvs acest picaj al culturii si bunului-gust (alaturi de lipsa de spirit managerial). Nu (mai) exista public cinefil pt productii cu adevarat artistice ?? Refuz sa cred ! Mai curand, e o lipsa crasa de initiativa, organizare si bun-simt).
Realist2023 04.02.2024, 20:16
Si inca: Dl Baconschi, dvs intelectualii de frunte, asistati aproape pasivi la PRABUSIREA INTELECTUALA A ROMANIEI ? As vrea sa vad un APEL al INTELECTUALILOR (sau mai multe !), un dodecalog al indreptarii intelectuale si morale in tarisoara asta ! Am neplacuta senzatie ca am ramas chiar ultimii din Est, si bulgarii imi par mai rasariti !
PadrePio 04.02.2024, 21:28
Ai tu ce ai cu englezi cu unguri,cu mongolezi nu știu de ce în fine!
PadrePio 04.02.2024, 21:30
La catolicii tai în religia ta îți iei bataie!La protestanți ești mare și tare i înveți lucruri criminale și le zici ca le aduci aur!
ssLazio 04.02.2024, 21:49
Au asiaticii o cinematografie senzationala.