Un film de cinci stele. „Întregalde ” - povestea clasei de mijloc plecate să salveze lumea
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Noul titlu al regizorului Radu Muntean îl consacră drept „cronicarul clasei de mijloc românești”.
Cuprins:
Am fost să-l văd. Citisem câteva observații incisive. O prietenă mi-a zis că merită – și am prieteni minunați.
Am fost în gașcă – 12 lei biletul: 8 lei dacă ești pensionar - nu eram. MȚR: noi 5 și încă 15 în sală.
Filmul: foarte bun.
Nu sunt specialist dar ca un consumator înrăit de cinema am două mari pretenții de la un film: să mă emoționeze și să mă pună pe gânduri. Întregalde le face pe ambele. Câteva gânduri.
Radu Muntean s-a anunțat de ceva timp a fi „cronicarul clasei de mijloc românești” (Victor Morozov parcă zice asta). Îl frământă subiectul și încearcă în câteva filme să povestească aceste frământări. Uneori îi iese mai bine, alteori mai puțin. Acum îi iese foarte bine: Radu Muntean face un film bun.
Recital Maria Popistașu, Ilona Brezoianu și Alex Bogdan
Întregalde, singurul lungmetraj românesc prezent anul acesta la Cannes, e ca o parabolă moralizatoare, dar nu tezistă. E o poveste simplă, dar nu simplistă, cu multe surprize, dar nu excesive. Filmul e ținut bine în frâu de la un cap la celălalt.
Tandemul feminin Maria Popistașu și Ilona Brezoianu fac minuni și se completează perfect. Alex Bogdan e prins tare bine în triunghiul relațional între cele două colege de SUV și aventură: e un actor prea bun ca să se piardă în stand-up comedy - umorul lui mereu a avut o notă tragică.
Apariția lui Cuzin Toma este scurtă, dar intensă: nu-l vrei plecat de pe ecran, atât de bun e. Sabin Luca - bătrânul senil Kente - este găselnița surpriză a regizorului: se încadrează perfect cu riscul exotizării eroului.
Povestea, scenariul este scris de Radu Muntean alături de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu cu care a mai lucrat.
Caritatea ca izbăvire supremă
La drum. Câțiva reprezentanți tipici ai clasei de mijloc „de la oraș” corporatiști „la indigo” pe care-i găsiți în orice „smart city”, se pornesc ritualic în „misiunea salvării”. Cine cunoaște mediul se va regăsi în teme și bârfele eroilor: tineri, frumoși și liberi.
Noua ideologie a clasei de mijloc - salvaționismul. Cum o fac? Tehnica esențială a salvaționismului este caritatea. E o tehnică folosită în toată lumea: salvăm copiii din Etiopia bând o cafea la Starbucks.
Orice reprezentant al acestei clase de mijloc - corporatiste & creative - are o cauză de salvat: de la copiii săraci la pădure, de la piste de biciclete la animale.
Strângem bani, lucruri și le trimitem - ajutoare umanitare în diverse forme. E o formă de a-ți justifica condiția socială, de a-ți legitima statutul superior și de a-ți face un masaj la suflet: sunt bun, salvez ceva. Dar și o formă perversă de a te distanța și proteja de problemă.
E plăcerea perversă de a fi mici dumnezei care aduc mana cerească peste pustia unei lume abandonate, o dată pe an sau o dată la cinci ani. Problema „de dincolo” trebuie să rămână acolo - o ținem la distanță prin „ajutoare” -, dar ne justifică plăcut condiția „omului bun”.
Noul colonialism
Acești activiști ai clasei de mijloc pleacă în „lumea de dincolo”, undeva în munți: la „sălbaticii” sau „săracii” de peste munte. Undeva în rural - „lumea noastră a treia” de lângă noi.
Undeva în județul Alba, cu peisaje de o frumusețe demne de fotografiile și selfie-urile middle-class-ului urban ca să și le pună pe rețelele de socializare. Nici o faptă bună nu rămâne anonimă: e în direct - să vadă lumea.
Dar în „lumea de dincolo” locuiesc niște oameni „altfel”. Reprezentații tipici ai middle-class-ului local se întâlnesc sus pe munte cu o altă lume: o lume „dispărută” din radarul lor. O lume „săracă”, care are conotație de „subdezvoltare” și lipsită de „civilizație”. Ajutoarele sunt un soi de întreținere de subzistență (mâncare) dar și elemente ale lumii civilizate „de dincolo” (tableta pentru copii, de exemplu). Acea lume trebuie cumva salvată. Ei încarcă să o salveze prin ajutoare.
Înâlnirea? Țăranii sunt niște primitivi greu de înțeles. Dar ei sunt recunoscuți și reciclați - traduși - prin imaginarul culturii pop & cinematografiei americane. Cum bine observă Cătălin Olaru, „O bătrână cu mâna beteagă e asemuită cu Hellboy. Un ţăran care merge pe drumul care leagă două localităţi, cu Forrest Gump. Localnicul rom care se oferă să-i ajute când maşina lor se împotmoleşte în nămol, cu Tarzan”.
Cele două lumi sunt mediate de alt tip de imaginar - cel din virtual, de la TV sau cinema. Cum ar spune specialiștii: noul colonialism este autocolonial.
În această hălăduire prin munți cu SUV-urile, ca un soi de Moși Crăciuni de rit nou, în sânul grupului apar scindări: Coca Cola l-a creat pe Moș Crăciun, noul context social și economic ne-a creat pe noi și această situație, vrea să inducă unul dintre activiști. Noi, creativii de oraș, „lumea bună”, ce facem aici? Noi ritualuri? E un clivaj, e o minciuna, e un profit, e o formă de a-l utiliza pe celălalt, de a te justifica? Ne ascundem rănile și insuccesul cu plasturele carității? Oare asta e lumea la care am visat?
Și conflictual se accelerează. Altruismul clasei de mijloc are limite - altruismul axat pe cariate e nu doar limitat ci și pervers. El e valabil atât timp îți oferă statutul ”superior” și atâta timp cât te ține în zona de confort: la primul conflict major, la primul accident, la primul disconfort totul explodează.
Lumile paralele
În film totul merge bine până în momentul unui accident. Evenimentul scoate clasa de mijloc din disconfort. Accidentul face să iasă la suprafață multiplele fațete ale falsității și mai ales multiplele fațete ale realității: vulnerabile, dure, cinice și aproape imposibil de surmontat.
O să încerc fără spoiler. Bătrânul Kate care hălăduiește prin pădure precum Forrest Gump e senil dar eroii nu înțeleg asta: oare de ce? Bătrânul trăiește într-o lume a amintirilor pe care cei ce vor să-l salveze nu o înțeleg. Poveștile lui sunt un amestec de exotism și magie irațională - de neînțeles. Ruptura între cele două lumi e atât de mare că nu există instrumente de înțelegere.
Până și atingerea „bătrânului senil” de fularul unei eroine face că acel lucru să nu mai fie posibil de a fi folosit. Un soi de primitivism magic: lumile noastre nu se ating.
Conflictul accelerează odată cu ieșirea tot mai accentuată din disconfort. O eroină își pune în situație de risc echipa, prietenii pentru că principiile trebuie să funcționeze. Dar oare din dorința de sacrificiu sau din orgoliu egoist?
Când ne vedem cum suntem
Spre final nu mai este clar cine pe cine salvează: mașina e prinsă în nămol, căruța apare și de data aceasta sunt luați „salvatorii” de către „aborigeni” și duși în sat să nu înghețe.
Reprezentatul clasei de mijloc își mângâie SUV-ul și rămâne cu el – țăranul își mângâie calul și pleacă cu el și cu fetele la adăpost.
Doar bătrânul senil nu face diferențe între SUV și cal: mână măi!!! El e în drum.
Spre final. Apare corpul gol al „bătrânului senil” spălat de vecina care are grijă de el - poate una dintre cele mai puternice imagini din film: realism tragic, fragilitate, duritate. Dar mai ales neputință. Un corp gol precum o societate și o lume pe care am construit-o.
Un corp gol care nu ascunde rănile, cicatricile și fragilitatea în care trăim. Totul la vedere. Și vedem o fragilitate pe care probabil o putem depăși doar împreună: dacă ne vom recunoaște, regăsi și înțelege.
Nu-l ratați - merită să vă expuneți: Întregalde.
Pentru cineva care vrea să citească textele unor specialiști despre film, recomand: Andrei Gorzo – criticul nostru principal; Cătălin Olaru – un excelent critic de film; Victor Morozov – poate cel mai talentat tânăr din noua critică.
