De ce nu știu copiii noștri cine e pe tabloul „Cina cea de taină”: de ar fi fotbaliști sau trapperi le-ar ști și numele. Pentru prietenii mei creștini

Un amic de prin coclaurile Los Angeles-ului mă întreabă de show-ul olimpic cu citatul din pictură „Cina cea de taină”. Nu am urmărit, dar am citit câteva postări. 

Dar am sesizat un lucru tare interesant: poate în Săptămâna Mare ar trebui să povestesc. Pentru creștinii asumați ar trebui să fie tare îngrijorător. Tema mă interesează mult.

Am făcut un test printre copiii din clasele 7-8 bine educați, urbani, clasă de mijloc, școli bune, familii studii superioare deloc ignorante. 

Întrebarea: cine sunt cei 12 din tablou și care sunt numele lor. Șocul e că niciunul nu poate răspunde: știu că e cumva între ei și unul Isus – ceva gen bandă, gang. Nimeni nu poate numi mai mult de 4-6 nume din 12. 

Acești copii pot spune fără probleme jucătorii de fotbal la 3-4 echipe, pot spune zeci de nume din eroi de filme sau formații – pot spune lista trupelor de la Beach Please Festival. Cu ei poți discuta lucruri deja destul de complicate și interesante.

Atenție: fac din clasa 1-a religie, adică au 7 ani de religie oficial. 

A-i acuza de ignoranță și superficialitate e o tâmpenie – dovadă că știu o mulțime de alte lucruri, nu și ceea ce părinții sau bunicii lor cred ca e esențial. 

Putem porni de la trei observații: Biserica, Familia și Religia din școli nu-și fac treaba. Mă tem că asta e meteahnă mai veche în mediul ortodox – un mic efort să-mi spuneți cei 12 apostoli? 

Recomandări

Nicușor Dan este noul președinte al României. Rezultate finale alegeri prezidentiale 2025, conform BEC

Mă tem că și semnificația scenei Cinei cea de taină e puțin cunoscută chiar de părinți. BOR nu a fost niciodată prea tare la capitolul educație religioasă – textele sacre nu se citesc: punct. Decât de o mică elită, în rest, lectura textelor biblice e o practică inexistentă pe aici. Există mai degrabă un soi de folclor care circulă și cam atât.

Am mai spus și repet: cred că Religia e partea de educație care ar trebui să fie lăsată pe seama familiei și bisericii, nu în școală. Educația religioasă în școală e moartea sigură a tot ce e religios, mai ales în contextul actual.

Dar dacă tot o avem, eu aș folosi-o strict ca citire și interpretare a textelor esențiale religioase – a diverselor religii. Textele religioase fundamentale sunt texte complicate, cu un context istoric și cultural încărcat. A le putea citi și interpreta presupune un exercițiu enorm de complex.

Cum ne spunea Rabinul: e greu să rămâi prost și să nu poți să te descurci în viață dacă de mic exersezi constant citirea și interpretarea Talmudului. E un exercițiu sofisticat și asta te deschide la minte. Asta nu garantează că te face om mai bun dar aproape sigur de face mai inteligent și oferă multiple capacități – e o tehnică.  Repet: ca practică de cunoaștere și interpretare, nu ca practică religioasă. Practica religioasă nu e treaba școlii.

Recomandări

Discursul victoriei ținut de Nicușor Dan, după ce matematic a devenit președintele ales al României

De ce totuși copiii noștri nu știu cine e prezent la Cina cea de taină? Vorbesc generic, căci cu siguranță sunt unii care știu.

E ceva mai profund, cred eu, decât familia și biserica. 

Ei nu știu nu pentru că sunt ignoranți, ci pentru că religia în forma ei primară nu mai este semnificativă în viața lor. Așa cum e construită societatea actuală ea nu mai are nevoie de o credință vie – ci doar de istorii comercial-religioase: substitute. 

Cum e cazul reacției la show-ul de la Paris de anul trecut – „Vai ne ironizează Cina cea de taină. Păi și care e problema? Nu așa scrie la Scripturi?” Asta e semn bun – din păcate pentru ei show-ul nu făcea asta – acolo se făcea pur comerț de imagine și sentiment – Societatea spectacolului așa e construită. La multele miliarde cheltuite e nevoie de mult consum.

Cultura economică, socială și politică a capitalismului financiar liberal actual nu permite un Isus & apostoli reali – creștinismul este inutil, ba chiar periculos. El este bun doar dacă este mort și vândut precum moaștele sau indulgențele. Creștinismul este util doar ca o cultură a supunerii și extinderii actualei religii dominante – cultul banilor și consumului. 

Pentru generațiile foarte tinere creștinismul nici măcar cultural nu mai zice nimic. Pur și simplu nu există – nu face sens, cum zic ei.

Recomandări

Filmul unei victorii: tensiunea trăită de echipa lui Nicușor Dan în ultimele ore din ziua alegerilor. „Bă, ce ne facem la Primărie?” REPORTAJ

Tot ceea ce promitea creștinismul deja există la supermarket, la bancă, la TV și pe ecranele telefoanelor. 

Adică există substitute care fac ca sensul prim al creștinismului să fie dizolvat. Eu nu spun că substitutul e ceva real – nu e, este un simulacru.

Doar că ceea ce este afectat radical în modernitatea printr-un întreg „spirit al lumii – spiritul vremii” cum ar zice Pavel – adică întreg constructul economic, social, tehnologic – este capacitatea de a mai crede. Iar credința e despre proiecția viitorului: într-o bancă și un hipermarket nu ai nevoie de viitor, ci de capacitate de consum. Adică de a trăi în prezent.

De aici și zero interes pentru ceva ce nu are sens și nu poate produce credință, speranță – proiecție de viitor. 

Asta va fi și marea bătălie pentru următoarea perioadă – o nouă credință care să producă viitor. Creștinismul pare total epuizat.

Crizele care vin – și ele vin în valuri tot mai mari – au nevoie de răspunsuri care la bază vor avea multiple credințe: proiecții de viitor.

De ce e epuizat creștinismul actual? Pentru mine secretul (simplific) e ascuns într-un simplu motiv: puterea creștinismului stătea în capacitatea de a se opune și transforma nu de a se subordona. 

Creștinismul este Imperiul marginalității care cucerea printr-un un soi de „colonialism intim al convingerilor” ca să vorbim in limbajul la modă. Creștinismul e eficient ca o religie a crizei nu a bunăstării.

De aceea îi place metafora luminii care o metaforă puternică – lumina care vine peste întuneric: nu omoară întunericul, ci îl dizolvă prin contraofertă. Dar o contraofertă unică.

Banilor în schimb – capitalul, marea religie cu care se confruntă cretinismul modern – preferă întunericul. De asta e ținut în seifuri, în portmonee, buzunare – ascuns, mereu îngropați etc. De aici și metafora Vampirului (banii vampir) care iubește întunericul.

Cultul banilor – noua religie – s-a sofisticat atât de mult încât banii nu se mai văd, ei nu mai sunt nici măcar în întuneric, ei s-au ascuns într-un card de plastic. Ba mai rău – în telefon undeva. Nici lumina nu-i mai ia pentru că nu mai sunt la vedere. Lumina își pierde din putere și sens. 

Când banii – noul cult – nu mai sunt nici în întuneric lumina își pierde puterea și sensul. Ca să vorbim metaforic.

Dar oricum biserica de mult s-a cuplat cu noua catedral- banca și nu mai duce lumină acolo. În afară de isterii televizate când ați mai auzit prezentă biserica în marele dezbateri și critici aduse marilor straturi de putere? Pravoslavnici din Est îl proslăvesc pe Putin – care varsă sânge, protestanții americani pe Trump- unul dus rău – și frații catolici pe cine apucă. 

Prezența lor este total nesemnificativă în dezbaterile și critica puterii și mai ales în implicarea de soluționare a marilor crize. De obicei vin să facă ritualuri în jurul celor care decid: ritualuri de slujire și legitimare nu de negare și critică.

A lua poziții dure, critice și a veni cu soluții incomode înseamnă a-ți asuma riscuri. Când și-a asumat ea riscuri în ultima perioadă? „Noroc” de regimurile comuniste că i-a mai trezit la viață. Dar scurt că au făcut repede casă comună cu toți. 

Creștinismul e al naibii de eficient și viu în perioade și situații de prigoană, de confruntare, de criză (a nu se înțelege că pledez pentru asta – nu): teologia martirajului a fost însă înlocuită cu teologia prosperității. Iar teologia prosperității apărută în SUA nu e decât o teologie de curte a neoliberalismului expansiv nord american.

Înainte se spunea: ne aruncă la lei e de bine – ne respectă, se tem de noi, contăm. Acum: avem bani, suntem prosperi – e de bine – semn divin. Dă-o naibii de suferință – acum suntem pe prosperitate ca semn divin. 

Adică suntem de fapt cei din imaginile TV și de fapt ne doare că ne vedem în oglindă nu că ne înjură credința. Să nu fim ipocriți.

Recunosc că eu sunt adeptul sau mai degrabă fanul creștinismului mesianic social primar – când creștinismul era doar o „sectă” iudaică. Dar suntem în alte vremuri.

Nu vreau să fiu dur cu ei căci de acolo mă trag și-mi sunt intim aproape cu toate că nu suport creștinismul instituționalizat. Dar nici să mă fac că nu văd. 

Problema creștinismului e în interior nu pe ecranele și show-urile olimpice sau mai știu eu ce minorități „sexomarxiste.” 

Copiii noștri pleacă în direcțiile în care li se oferă sens – uneori aberante, dar ei caută un sens și o proiecție de viitor deseori împotriva lumii pe care le-au lăsat-o moștenire părinții lor. 

A merge pe tehnica asta de a învinui niște saltimbanci și clovni din Societatea spectacolului, niște grupări „sexomarxiste” e cea mai facilă cale. 

Creștinismul a murit și e în descompunere pe propria lui mână: ce au semănat acum culeg. Asta nu înseamnă că el nu mai există în diverse grupuri, comunități dar el nu mai are relevanță sistemică.

Va putea creștinismul să se reinventeze din noile crize care vin? Habar nu am. Dar cu siguranță că nici cultul banilor și nici Societatea spectacolului nu are viitor mare. Crizele vor modifica multe.

Copiii vor pleca în direcția celor care vor putea naște noi credințe – noi forme de configurare a viitorului. Pentru că omul nu poate trăi fără sens și fără direcție de mișcare oricât de utopice ar fi ele. 

A rămâne în prezent, în consumul prezentului, înseamnă ai damna la depresie totală sau la consum de stupefiante care nasc iluzii și omoară. Depresia socială în care am intrat toți nu e decât o formă de refuz, de boicot ascuns și deseori inconștient a acestui cult dominant. 

Trăim într-o cultură dominantă care ne nemulțumește profund și nu știm cum să o depășim – doar o boicotăm prin depresie. 

Poate că speranța se află într-o criză majoră sau în alte „triburi” migratoare care vor aduce noi „viruși” – noi configurații de sens.

Speranța mereu vine de unde e așteptată mai puțin – dar aproape niciodată din zonele puterii dominante.

Paradoxal, dar creștinismul se mai păstrează în ritual – în bisericile arhaice de pe la noi. Nimeni nu mai știe sensul, dar ceva funcționează dincolo de el. 

Sărbători fericite!

(Notițe pentru noua carte „Părinți și copii în epoca depresiei”)

Foto: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News