Vladimir Putin a făcut calcule greșite. Ucraina nu poate fi un oarecare „conflict înghețat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Chiar dacă își face calculul că invazia pe care o preconizează va avea costuri mai mici decât beneficii, Vladimir Putin nu va reuși să înfrângă moral libertatea Ucrainei suverane de a-și alege destinul și nici să smulgă Occidentului revenirea la politica sferelor de influență, scrie fostul ministru de externe, Teodor Baconschi, în comentariul său publicat luni pe Libertatea.
Înainte de anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, în 2014, subiectul Ucraina figura sporadic pe radarele strategice occidentale. Acțiunile Kievului apăreau în presa internațională fie în contextul constructiv al „Parteneriatului Estic”, fie în acela, democratic, al „revoluțiilor portocalii” din anii când cele șase state - deopotrivă vecine cu Federația Rusă și cu UE - căutau să instaleze, prin ample demonstrații civice, guverne reformiste & pro-occidentale.
Altfel spus, până nu de mult, Ucraina era percepută într-un pachet regional, nu ocupa pagina întâi și nici nu dădea cuiva dureri de cap.
Fac aceste observații pentru a spune că, de fapt, Rusia e cea care a pus insistent Ucraina pe agenda comunității euro-americane. Din 2014, apoi în desfășurarea războiului hibrid în Donbass/Donețk și, de câteva luni, prin masiva concentrare de trupe și mijloace mecanice la granița ruso-ucraineană, acțiunile Moscovei au obligat statele UE și NATO să ridice subiectul Ucraina în topul preocupărilor de securitate. Implicit, să o cunoască mai bine, să lege cu ea un dialog politic mai intens, să reflecteze mediatic evoluțiile locale și să stârnească în opinia publică emoții mult mai vii, greu de imaginat în trecutul recent.
Seria de mișcări ofensive declanșate de Kremlin a catalizat o serie de procese semnificative și în interiorul Ucrainei. Dacă în primele decenii post-sovietice, Ucraina stagna într-un sistem politic netransparent, oligarhic și cleptocratic (pe care doar noua generație, mai deschisă mental, era dispusă să-l vadă ca pe un anacronism), țara este astăzi net schimbată: a produs și validat electoral o elită matură, activă și competentă, și-a modernizat armata și a călit-o pe teren, a generat în societate un sentiment de coeziune națională tot mai vizibil și a iscat sentimente rusofobe greu de conceput la începutul anilor 90, când ucrainenii se percepeau doar ca variantă ușor distinctă, într-un conglomerat etnic slav.
Rusia post-sovietică avea obiceiul de a-și gestiona vecinătatea prin reaprinderea periodică a „conflictelor înghețate” (din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Kârghâzstan, Tadjikistan, Cecenia, Daghestan, Ingușetia, Nagorno-Karabah) numai că toate acestea erau de dimensiuni artizanale, uneori părți componente din Federația Rusă, și deci incapabile să provoace valuri prea mari. În fond, ele nu interesau cancelariile apusene și erau privite - indulgent sau fatalist - ca simple daune colaterale ale dezmembrării URSS.
Nu era însă posibil ca un stat cu suprafața de 603.628 km pătrați și 41 milioane de locuitori, dar mai ales situat la granița răsăriteană a NATO și UE, să fie agresat sistematic fără ca puterile occidentale să intre într-o alertă strategică de cu totul alt nivel și intensitate.
Ce-i drept, trecerea Rusiei de la micro-agresiunile „exotice” la amenințarea de a invada Ucraina a readus-o și pe ea în atenția comunității euroatlantice, forțând o dinamică polarizantă nemaiîntâlnită din vremea Războiului Rece. În termenii realismului cinic, momentul pare bine ales: Germania are un nou cancelar (ales dintre social-democrații notoriu concilianți cu „interesele” rusești), Franța a preluat conducerea Consiliului UE (cu trei luni înainte de alegerile prezidențiale), Marea Britanie, vizibil confuzionată de Brexit, se luptă, prin conservatorii aflați la guvernare, cu propriul prim-ministru, SUA s-au retras cam neglorios din Afganistan și își concentrează energiile asupra rivalității globale cu China, în vreme ce pandemia de Covid și sezonul rece au produs Occidentului destule pagube economice și temeri legate de securitatea energetică (pusă deja sub presiunea „Green Deal”).
În pofida acestor factori conjunctural descurajanți, spirala conflictului crește în logica profeției autorealizate. Din fericire, dialogul politico-diplomatic nu și-a epuizat resursele, însă pachetul de sancțiuni occidentale care ar urma să fie adoptate în cazul escaladării conflictului (excluderea Rusiei din sistemul SWIFT de tranzacții bancare, blocarea gazoductului Nord Stream 2 etc.) rămâne deocamdată ipotetic și nu face obiectul unui consens clar.
La 21 ianuarie 2022, cele trei state baltice au anunțat că vor trimite în Ucraina (cu acordul SUA) rachete antitanc Javelin și rachete anti-aeriene Stinger. Franța a declarat că e dispusă să contribuie cu trupe pentru a consolida prezența NATO pe flancul estic, iar Oana Lungescu – purtătorul de cuvânt al Alianței – a explicat, în context, că pretenția rușilor ca forțele NATO din România și Bulgaria să fie retrase ar crea discriminări inacceptabile printre membrii acesteia.
Există, așadar, suficiente argumente pentru a susține că Vladimir Putin s-a înșelat atunci când s-a așteptat ca raportarea sa tot mai amenințătoare față de Ucraina să rămână o afacere bilaterală, în curtea din spate a Occidentului.
Chiar dacă își face calculul că invazia pe care o preconizează va avea costuri mai mici decât beneficiile de etapă, liderul de la Kremlin nu va reuși să dinamiteze dreptul internațional, să înfrângă moral libertatea Ucrainei suverane de a-și alege destinul, să smulgă Occidentului revenirea la politica sferelor de influență și să-și rezolve, pe fundalul unui flux de sicrie repatriate, problemele interne.
foto: Hepta
