S-au regăsit datorită tatuajelor identice
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cred că nu există hazard, că evenimentele sunt atent ordonate în spațiu și timp, prin sau pentru noi. Cum altfel aș putea să-mi explic că, din tot Bucureștiul ăsta mare, mie și sotului meu ne-a fost dat să ajutăm doi îndrăgostiți să se regăsească la timp pentru a-și salva iubirea?!
De anul trecut, de când s-a mutat Adriana în apartamentul de vizavi, viața noastră de zi cu zi s-a înveselit. Era o dulceață de fată, mereu veselă și tare inimoasă. Pe noi ne-a cucerit imediat când ne-a sunat la ușă și ne-a adus o plăcintă caldă.
— Bună seara, sunt Adriana, vecina dumneavoastră. Am venit să vă cer scuze în avans dacă o să auziți câteodată muzica prea tare, mi-a spus ea, cu un zâmbet dezarmant. Am invitat-o imediat înăuntru, chiar dacă soțul meu se pregătea febril să intre în tura de noapte. E paramedic si n-are voie să întârzie nicio secundă la serviciu. și totuși, în seara aia, deși mai avea zece minute până la plecare, și-a regăsit obișnuita poftă de viață. Sau, poate, de plăcintă cu mere aburindă.
— Noi suntem Alina și Liviu, încă destul de tineri ca să ne placă muzica și să nu fie cazul să ne spui „dumneavoastră", i-am răspuns eu, făcându-i semn să intre.
— ... și să ne placă la nebunie cum miroase plăcinta aia, a adăugat soțul meu, luându-i farfuria din mână. Din păcate, n-am timp să stau cu voi de povești acum, dar o feliuță din bunătatea asta am să gust. Să-i dai rețeta Alinei, că nu mă prea răsfață cu așa ceva.
— Promit că am s-o cer de la patiseria mea preferată, a zis Adriana, râzând. Eu n-am contribuit decât cu așezarea pe farfurie.
— Trebuie să recunosc, ai un simț estetic foarte dezvoltat, i-am răspuns eu și ne-am pus cu toții pe râs.
I-am făcut o cafea și am stat puțin de vorbă. Eu i-am povestit câte ceva despre viața noastră intrată pe făgașul oricărui cuplu între două vârste, împărțită între muncă și treburi.
— Care-i diferența dintre una și alta? a vrut ea să știe.
— Munca înseamnă turele solicitante ale lui Liviu, care adoarme adesea acolo unde se așază de cum ajunge acasă, și tabelele nesfârșite de cifre contabile cu care mă lupt eu zi de zi. Iar treburile înseamnă, de exemplu, zugrăvitul băii după ce ne-au inundat vecinii de sus.
La rândul ei, mi-a povestit despre facul-tate, urma Psihologia și visa să lucreze cu copiii, dar și despre dragostea ei semi-împlinită.
— Cum vine asta, semi-împlinită? Norocosul nu știe că-l iubești?
— Ba eu sper că și-a dat seama de un an, de când suntem împreună. Dar eu n-am să mă simt împlinită decât când o să fim o familie. Până una, alta, abia dacă ne petrecem weekendurile împreună. El lucrează în construcții, are o lucrare mare la Ploiești. Abia aștept s-o termine, să se mute cu mine. îmi doresc să ajungem așa ca voi...
— Cum, așa plicticoși și prinși în rutină ca noi?
— Chiar așa! Vi se citește afecțiunea în ochi și în gesturi. Iartă-mă că îndrăznesc să-ți spun, dar am văzut cum te-a sărutat soțul tău la plecare. Asta spune totul.
— Cred că vei ajunge un psiholog de excepție! am exclamat eu încântată.
Datorită Adrianei, am mai avut ocazii de încântare. Ea ne-a învățat să ieșim din monotonie și să prețuim relațiile cu mica noastră comunitate. A propus să organizăm întruniri între vecini pe teme diverse. îmi amintesc cu plăcere de „Sâmbăta primăverii", eveniment anunțat printr-un afiș drăguț lipit pe ușa liftului.'
Aproape toți locuitorii de pe scara noastră au plantat flori în părculețul din fața blocului, au vopsit cele patru bănci și au instalat o masă mare de grădină. Am participat și eu la distracție. Liviu dormea dus, după o noapte de muncă grea. Atunci l-am cunoscut pe iubitul Adrianei, era la fel de vesel și deschis ca ea. Mi-am zis că se potrivesc de minune și i-am spus-o Adrianei:
— Sunt sigură că tu și Răzvan o să ajungeți așa ca noi, adică așa cumîți dorești!
— Crezi? m-a întrebat ea, cu speranță în ochi.
— Cred! i-am răspuns, cu sinceritate. Toată vara, masa de grădină a fost ocu-
pată cu folos. Am observat că vecinii noștri, care treceau înainte unii pe lângă alții, abia îngânând câte un salut, acum se opreau și își vorbeau ca între prieteni.
Pe la începutul lui decembrie, Adriana ne-a dat vestea cea mare.
— Cred că ai avut dreptate, Alina, avem toate șansele să ajungem ca voi!
— Ce vrei să spui?
— Că Răzvan vine săptămâna viitoare acasă și mi-a zis că vrea să facem o masă mare de Sărbători, cu părinții mei și ai lui. Asta, dacă o să-mi placă inelul pe care mi-l aduce!
— Simt miros de nuntă pe-aici, pe-aproape! am exclamat bucuroasă.
Tăcerea din apartamentul Adrianei care s-a instalat în săptămâna ce a urmat mi s-a părut ciudată. Lumea din bloc se pregătea pentru Crăciun, se aduceau brazi și sacoșe pline, se împodobise și micul brăduț din fața blocului, la ușa liftului se povestea despre cozonaci, mese de familie și curățenii generale, chiar și eu mă bucuram că Liviu o să aibă liber trei zile la rând.
Dar ușa Adrianei era mereu închisă, iar de dincolo de ea nu răzbătea nici muzică rock, ca de obicei, nici vreun alt sunet.
Într-o seară, am hotărât să-i sun la ușă, deși Liviu m-a făcut cu ou și cu oțet.
— Lasă fata în pace, nu te băga în viața ei! Poate învață, poate s-a dus la discotecă, poate e cu cineva...
— Nu învață, că-i vacanță. Cu Răzvan nu e, că nu l-am văzut pe aici, deși trebuia să fie.
Fără să-i mai ascult bombănelile soțului meu, am sunat la ușa vecinei noastre. Am sunat prelung până să-mi deschidă. Spre stupoarea mea, arăta rău, tare rău. Palidă și trasă la față, cu niște cearcăne mari, negre și cu ochii umflați de plâns. Se ținea de tocul ușii, de slăbită ce era.
— Adriana, scumpa mea! Ce-i cu tine?
— Scuză-mă, nu mă simt prea bine, nu pot vorbi acum...
Fără să stau pe gânduri, l-am chemat pe Liviu. Când a văzut-o pe Adriana, a susținut-o imediat, a condus-o în casă și a ajutat-o să se așeze pe canapea.
— Ce te doare?
— Nimic... Sunt cam bleagă... N-am mâncat nimic și nu prea am dormit de două zile...
— Mă duc să-mi aduc trusa, să-ți iau tensiunea și temperatura, să vedem ce facem.
Am rămas lângă ea, și am luat-o de mână.
— Ce s-a întâmplat, Adriana? am întrebat-o cu blândețe.
— Răzvan... N-a venit... Nu răspunde la telefon... Poate că a fugit și am sperat degea-ba...
Liviu a revenit în grabă, și-a scos tensiometrul din trusă, a ajutat-o pe Adriana să-și scoată puloverul, i-a întins brațul stâng și a rămas cu ochii pironiți pe încheietura interioară a cotului. Acolo se afla un mic tatuaj, o inimioară zâmbitoare. Era prima oară când îl observam.
— Ce ciudat, a spus Liviu în timp ce-i fixa tensiometrul pe antebraț. Ieri am văzut un tatuaj identic, la un pacient pe care l-am adus cu Salvarea de la Ploiești... E la modă?
Cât era Adriana de palidă, i s-au înroșit obrajii într-o clipă. Nu am înțeles imediat ce-o apucase. Am crezut că i se făcuse și mai rău.
— Poftim? Ce ai spus?
— Iartă-mă dacă te-am supărat! a încercat el s-o liniștească. Am făcut doar o remarcă idioată...
— Nu, nu înțelegi... Numai eu și Răzvan avem tatuajul ăsta... Pe cine ai adus de la Ploiești? Te rog, spune-mi, pe cine ai adus?
Atunci mi-a picat și mie fisa. Răzvan trebuia să vină de la Ploiești, unde lucra pe un șantier de construcții.
— îți spun imediat, dar lasă-mă să-ți iau tensiunea mai întâi...
— Nu, nu, te rog! a strigat ea, cu o energie de care n-o credeam în stare.
— Ieri am preluat un tânăr de la Spitalul Județean din Ploiești și l-am adus la București. A avut un accident de muncă, traumatism cranian. A stat o zi acolo, sub sedare. Ieri, medicii au decis să fie transferat aici, pentru investigații aprofundate. Avea un tatuaj ca al tău, în același loc. țin minte că, atunci când i-am îndoit brațul, inimioara aia zâmbea și mai tare. M-am gândit că e un contrastcam...
Acum, Adriana nu mai părea slăbită. Ochii îi străluceau febrili.
— Cum îl chema? Mai știi cum îl chema?
— Parcă Bogdan G... Sau așa ceva.
— Nu cumva Răzvan G.?
— Se poate. Dar ce importanță are asta acum? Vreau să te consult, să vedem...
— știa ea de ce zâmbește inimioara aia, a izbucnit ea, desfăcându-și manșonul tensiometrului. Dacă vrei să mă fac bine, te rog, du-mă la spital, la pacientul ăla!
— Acum? a întrebat Liviu, uimit.
— Acum, am răspuns eu, în locul ei.
Din fericire, Răzvan nu s-a ales decât cu un cucui imens, o săptămână de spital și un tratament medical, care l-a împiedicat să ciocnească un pahar cu șampanie la masa festivă, oricum amânată. Dar Adriana și-a primit inelul de logodnă și, până la primăvară, eu și Liviu ne pregătim de nuntă, în calitate de nași.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
