Lungul drum al Alejandrei din Mexic la București. Cât de greu este pentru un imigrant să învețe să fie român
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O cunoscusem în urmă cu două săptămâni, la restaurantul în care lucrează, obosită, funcționând din inerție și umblând ca un zombie printre mese. Erau doar doi pe tură, ea împreună cu alt imigrant de vârstă mijlocie, răspunzând la telefoane, luând comenzi și servind un număr dureros de mare de mese și meseni.
Când m-am apropiat de ea, la bar, i-am spus că Mexicul, țara ei de origine, este un loc superb, că am locuit acolo și că acolo am dat de cea mai bună mâncare din lume. Abia atunci fața i-a luat forma unui zâmbet larg, frumos, cu dinți strălucitori și ochi care scăpărau.
La întâlnirea noastră de săptămâna următoare a ajuns la șapte fix, ora stabilită, iar eu am găsit de cuviință să-i mărturisesc de ce am vrut să o cunosc, începând cu versiunea oficială, aceea că sunt o jurnalistă interesată de migrația din România, și continuând cu varianta mai apropiată de adevăr: că de trei ani, de când m-am întors din America Latină, tânjesc după oamenii aceia, după prieteniile sincere, ușoare, care se leagă cu viteză halucinantă și după plăcerea pe care o simt în compania celor de acolo.
Am continuat vorbind despre bucătăria mexicană, am trecut în revistă toate denumirile din nahuatl care-mi lasă gura apă (huitlacoche, tlacoyos, tlayudas, pozole) și nu a trebuit decât să menționez că vreau să știu cum a ajuns în România și ce face aici, pentru ca Alejandra să își înceapă, fără ezitări și fără calcule, povestea vieții.
Alejandra a crescut într-o familie de cinci fete, în care tatăl era prezent, dar doar cu corpul, iar mama era dură și violentă.
Nu și-a pregătit niciodată fetele pentru menstruația care avea să le vină, astfel că în sâmbăta în care surorii celei mari i-a venit ciclul, amândouă s-au pus pe plâns și disperare, convinse că sora mai mare înghițise un ciob și că i se rupsese stomacul. Mama nu era acasă în weekenduri, iar tatălui nu i-au spus nimic. Nu le era suficient de apropiat.
La 30 de ani, sătulă de muncă pe brânci la o spălătorie, fără nicio perspectivă pentru un trai mai bun, Alejandrei i-a ajuns la urechi ideea emigrării. Cu visurile către Canada, și-a mai luat un job, s-a pus pe strâns bani și a început un curs zilnic de engleză.
Continuarea în PRESShub.
ARTICOL PRELUAT DE PE PRESSHUB.RO
