Cristian Costache amendează opacitatea federală într-o problemă nu doar de imagine. ^Banca suspinelor noastre
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nu că și-ar dori, probabil, așa ceva, dar Angelo Massone continuă să ne inspire! Ne-a incitat, mai întâi, să-i abordăm premiera – acoperirea integrală a organigramei Ceahlăului, de la patron la antrenor (plus achizițiile din iarnă, minus Renzo Rossi, debarcat între timp), exclusiv cu străini – din startul sezonului de primăvară, acum ne-a oferit un alt prilej de a-l mediatiza. Trebuie să-i facem, în fond, și un act de ”reparație morală” după ce, în finalul meciului cu Steaua, când dăduse buzna-n teren să se ia la trântă cu arbitrii, asemenea predecesorului său, Ștefan, pe vremuri, comentatorul Digi a comis impietatea de a nu-l recunoaște și a pomenit despre un ”oficial al Ceahlăului”. Ei bine, era chiar el, patronul, cu a cărui prezență pe banca tehnică microbiștii ceva mai atenți la detalii se obișnuiseră de vreo câteva etape încoace! Se insinuase, mai întâi, în apropierea locației lui Ze Maria, pentru a-și rezerva, ulterior, un loc pe la mijlocul băncii tehnice, poate pentru a întări ideea că, așa cum se aude, e darnic, pe moment, doar la sfaturi și îndemnuri, nu la investiții. Situația n-ar fi chiar o premieră pentru noi. Cu ceva ani în urmă, Arpad Paszkany descinsese din înaltul tribunei pentru a da – spunea el – un imbold special subordonaților de la CFR, intrați în blocaj mental și de rezultate. Întâmplarea a fost considerată o excentricitate, așa cum e tratată azi și apariția lui Massone, dar subiectul în sine merită dezvoltat. M-aș bucura să nu fi fost singurul pe care l-a intrigat prezența pe banca tehnică a unor oficiali cu rang înalt din cluburile noastre. Vă asigur, ca unul care a ocupat vremelnic un loc la marginea terenului, că de acolo, de jos, trăiești un cu totul alt meci, comparativ cu ceea ce se vede din tribună. Fără a avea imaginea de ansamblu căutată de iubitorul de fotbal, nu receptezi decât reacția emoțională subiectivă a colegilor tăi și, fără o stăpânire de sine pe măsură, te ia valul agitației colective. Președinți, vicepreședinți, directori, ”general manageri” etc. s-au tot îmbulzit să ia loc alături de antrenor, prezența lor dublând, de cele mai multe ori, singura persoană din „administrativ”, delegatul echipei (director sportiv, team manager sau organizator de competiții), acceptată strict de regulament. În destule rânduri, I. Mureșan a figurat pe foaia de arbitraj, de pildă, ca maseur al CFR-ului, iar Gh. Chivorchian, acum secretar general al FRF, a luat loc pe banca suplimentară a Timișoarei în calitate de statistician! Vorba aceea, din două, una! Oamenii ori n-au încredere în antrenor, supervizându-l și, poate, corectându-l, ori, ca prelungire a unei mentalități primitive, au impresia că e obligatorie prezența lor, a șefilor cu greutate, în imediata vecinătate a arbitrilor. Ca să fim și mai expliciți, ei sunt garanții cuvenitei presiuni ori – mai țineți minte dezlănțuirile lui MM! – ai circului de rigoare care ”ia presiunea de pe umerii jucătorilor” și induce tensiunea generatoare, ulterior, de suspendări și amenzi usturătoare aplicate inamicilor! Dacă vreun factor de răspundere al FRF ori LPF ar fi avut intenția de a se apleca asupra acestui aspect, s-ar fi evitat destule episoade mârlănești care au populat, poluat și dezonorat fotbalul dâmbovițean. Totul, sub masca devotamentului pentru clubul pe care, de fapt, îl stigmatizau, nu-l apărau!Involuntar, gestul descalifică și funcția în sine ocupată de vajnicii apărători ai culorilor respective. Exercițiu de imaginație: vi-i închipuiți pe Florentino Perez, Laporta, Galliani, sau Rummenigge, pentru a nu-i mai aduce în discuție, la întâmplare, pe Abramovici, Ahmetov, Berlusconi (aici ar mai fi de discutat...), Moratti ori De Laurentiis, cu nodul de la cravată desfăcut și cămașa ieșită din pantaloni, alergându-i pe arbitri? Sau străbătând, arogant, terenul, cu rola de leucoplast jonglată-n mână, sfidând și incitând asistența?Expunerea asta excesivă, oricând și în orice ipostază, fie și ușor degradantă, ține, din păcate, loc de fișă a postului pentru majoritatea împricinaților de la noi. Cărora, în cele mai multe cazuri, nici nu le e prea clară poziționarea în posturile respective. "Funcţia e mai puţin importantă, contează caracterul. Voi fi alături de Dinamo cât timp va fi nevoie de mine. Eu cred că nu am dezamăgit niciodată clubul". E declarația elocventă a lui Ionel Dănciulescu, rostită, probabil cu bună intenție, după eliminarea sa de pe bancă, dar care ilustrează sugestiv teoria de mai sus. Ba sunt foarte importante funcția și obligațiile ce derivă din aceasta! A fi alături de un club, mai ales după ce ai abandonat o carieră de jucător, presupune o (altă) muncă "brută", nu doar sentiment sau simplă prezență fizică. (Chestiile alea cu "președinte de imagine" și cu "ține legătura între conducere și echipă", de parc-ar fi telefonistă, mi se par de-a dreptul răvășitoare!). Raționamentul, în fond și la urma urmei, e extrem de simplu. Aștept momentul în care un manager de soi va omite fraza cu "m-a atras proiectul" și o va emite pe cea cu "proiectul gândit de mine, pentru care mă voi bate să-l pun în practică, este următorul...". Abia atunci, dacă devine imposibilă aplicarea lui, merge să arunci și scuza cu "ne despart niște principii"... Până la proba contrarie, rămân la părerea că ștatul de salarii e singurul substitut pentru proiect și principii!
