Cristian Costache atinge un subiect sensibil înaintea meciului cu Irlanda de Nord: Identitatea pierdută a echipei naționale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
S-a intrat, clişeu vechi, în febra meciului cu Irlanda de Nord, meci important, cum altfel?, pentru tentativa de calificare a echipei naţionale de fotbal la turneul final al CE 2016. Se fac calcule peste calcule, se poartă remember-urile ș.a.m.d. Ca om trecut, deopotrivă, prin ipostazele de simplu microbist şi de participant direct la fenomen, mi-aş permite să ies din agitaţia comentariilor tradiţionale şi să mă aplec asupra unui subiect ce s-ar fi putut aborda, recunosc, şi în alte momente, nu neapărat azi. M-am gândit, însă, că acum, la re-re-debutul lui Anghel Iordănescu pe banca echipei naţionale, ar putea fi unul dintre obiectivele unui tehnician al cărui nume se va regăsi, de altfel, în argumentaţia de mai jos.Bref, constat, şi nu de ieri, de azi, că echipa noastră naţională şi-a pierdut identitatea în joc. Că tot l-am adus deja în discuție pe vechiul-noul selecționer, perioada de glorie care a consacrat formula stilistică „generația de aur” ne obișnuise cu un sistem „7-2-1” închegat, omogen și, cel mai important, eficient. Cu șapte jucători de profil eminamente defensiv (Dan Petrescu, Mihali, Belodedici, Prodan, Lupescu, Gică Popescu și Dorinel Munteanu sau Selymes), doi oameni de creație și finalizare (Hagi și Ilie Dumitrescu) și un „vârf de lance” (Răducioiu), acea echipă își câștigase un renume de trupă solidă în apărare și mereu periculoasă pe contraatac. Nu era cel mai spectaculos stil, nu plăcea ochiului de cele mai multe ori, dar rezultatele au vorbit și încă mai vorbesc despre valoarea acelei formații.După plecarea lui Iordănescu, în 1998, s-a mai mers, o vreme, pe mâna aceleiași generații talentate, stoarsă până la epuizare (vezi episodul celebrei reveniri a lui Hagi), dar niciodată n-am mai avut acel element definitoriu care să ne individualizeze în vreun fel. Așa cum a făcut-o, de exemplu, controversata temporizare pusă în practică de Angelo Niculescu, cu patru decenii și ceva în urmă. În special în ultimul mandat al lui Pițurcă, n-am fost nici echipă de contraatac, de presing sufocant, nici măcar una de posesie, cu atât mai puțin una de atac. Ni s-a servit mereu teoria organizării riguroase, greu sesizabilă, însă, de multe ori.S-a invocat mai mereu, justificat, că aria de selecție s-a redus, că jucătorii nu mai prind contracte afară și nici măcar băncile de rezerve la formații oarecare sau că valoarea competiției interne a tot scăzut. Greu de combătut tezele respective, dar se omite, totuși, un adevăr simplu. Dacă-mi cunosc lungul nasului, îmi construiesc un stil potrivit, un sistem de joc pliat pe caracteristicile reale ale jucătorilor români. Ceva în genul mai puțin frumos, dar sănătos. Făcând aici o scurtă paranteză și privind din nou un pic în urmă, mi-e greu să cred că ar putea cineva să rostească pe nerăsuflate un „11” al echipei naționale din ultimii 10 ani. Așa cum, de pildă, le puteai recita pe cele ale Stelei ’86, Craiovei Maxima, naționalei din SUA 1994 sau chiar pe cea a lui Angelo Niculescu, care își permitea să-i ignore, în Mexic ’70, pe Răducanu, Dan Coe și Dobrin! Îmi doresc să ajung, cât de curând, să rostesc fără greutate 12-13 nume (printre care - sunt răutăcios! – se poate insinua și un număr 10 numit Cociș sau Florescu), împrejurare ce-ar sugera și altceva decât beneficiul unei memorii de elefant.Mi-e greu să accept că, având o tactică de joc cristalizată, nu poți identifica măcar 15-16 fotbaliști români care să-ți pună în aplicare și o mai puțin sofisticată strategie. Corect, nu poți juca precum Barcelona dacă ai jucători ca Oțelul din zilele noastre. Dar - cu exagerările de rigoare - poți măcar, tot ca Galațiul, în 2011, să pui bine „fundul în poartă”, să bubui mingile în față, să alergi până-ți scuipi plămânii și să-ți atingi obiectivul. Poate deloc întâmplător, antrenor era Dorinel Munteanu, component al trupei de acum 20 de ani a lui Iordănescu.
