Deși n-are trei degete la mâna stângă și două la dreapta, Mihaela Ozun face volei de mare performanță. ”Mi-ar plăcea să fiu și jurnalistă” | INTERVIU
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Voleibalista Mihaela Ozun (23 de ani), una dintre talentatele jucătoare de la CSM București, trece prin momente fabuloase. Cu echipa Capitalei a cucerit Cupa Challenge. Mihaela a început voleiul în oraşul ei natal, Medgidia, a continuat la Piteşti, la Piatra Neamţ, la Tg Mureş, pentru ca acum să ajungă la CSM Bucureşti. Sportiva are o poveste emoționantă. Ea s-a născut cu doar cinci degete la ambele mâini, trei la mâna stângă și două la mâna dreaptă. Acest lucru nu a împiedicat-o să își urmeze visul de a deveni voleibalistă.Libertatea: Mihaela, după ce ați luat Cupa Challenge, au urmat două înfrângeri cu CSM Târgoviște. Ați pierdut Cupa României, dar și în semifinalele campionatului. Ce s-a întâmplat?Mihaela Ozun: Cred că încă suntem prea fericite după ce am câștigat trofeul Cupei Challange. Ne-am relaxat un pic și este oarecum normal acest lucru pentru că am luat o cupă foarte importantă.Nici psihic nu cred căam fost la fel de pregătite pentru campionat cum am fost pentru partidele de gală din Europa.Mai toată lumea știe povestea ta. Ce te-a determinat să practici acest sport?La început o dorință, dar, pe parcurs, ambiția și modul în care m-a modelat voleiul, m-a făcut să continuu.Te-ai simțit vreodată dezavantajată de handicapul fizic?Niciodată și cred că asta s-a petrecut și datorită celor care au fost în jurul meu. Întotdeauna m-au ajutat să nu par diferită sau să mă simt diferită.Porți numărul 5 pe tricou. Are vreo semnificație pentru tine?
La început nu m-am gândit că ar însemna ceva. Bine, liberoul se apără în zona 5... Dar de o perioadă mă gândesc că este posibil să-mi fi fost predestinat cumva numărul acesta și cred că mă ajută de când l-am ales.Dacă n-ai practica voleiul, ce crezi că ai face?Pff... Nu știu dacă mi s-ar potrivi. Dar mi-ar plăcea să fiu jurnalistă.”Totul a început acum 20 de ani, în Medgidia, oraşul meu natal, când părinţii mei aşteptau cu nerăbdare să vin pe lume. Nimeni nu se aştepta ca acest eveniment să meargă pe o cale ocolitoare şi să intervină în viaţa lor în acelaşi timp două stări emoţionale total opuse: fericire, pentru că aveau un copil, sau tristeţe, pentru că fetiţa lor s-a născut cu un handicap numit sechele amniotice, mai exact un copil căruia îi lipseau două degete la mâna stângă şi trei la dreapta. În 1992, medicina nu putea să-mi asigure decât un organism sănătos pentru a trăi şi nu se putea interveni chirurgical în niciun fel pentru a fi un copil normal. Timpul a trecut cu vizite lunare la medici, cu o viaţă trăită aproape mereu prin spitale… cu părinţii care erau fericiţi că mă au, dar simţindu-se neputincioşi în a-mi asigura o viaţă în care lumea trece cu vederea handicapul cu care mă născusem”, povestea Mihaela, acum trei ani, într-un interviu pentru ziarulargesul.ro.
Cuprins:
”Nu-mi amintesc exact când am conştientizat defectul meu şi nici nu mi-am întrebat părinţii despre acest eveniment, tot ce ştiu este că am avut o viaţă normală, în care doar adulţii îşi puteau da cu părerea despre ce viitor aş putea avea. Din prima clipă am realizat că Dumnezeu, dacă îţi ia, îţi şi dă; personalitatea m-a ajutat încă de la grădiniţă să interacţionez cu ceilalţi copii în mod normal, neavând probleme, dar la vârsta aceea nu ştiu dacă eu eram puternică sau eram toţi prea mici ca să ne dăm seama despre tot ce se întâmplă”.
”Următoarea etapă din viaţa mea care m-a pus la încercare a fost intrarea la şcoală. În acel moment am simţit că totul se schimbă: copii care se uitau ciudat, care puneau întrebări la care nici eu nu ştiam cum să răspund, auzeam uneori poveşti întregi despre viaţa mea, neadevărate, dar care în acel moment mă puneau pe gânduri”;”La 7 ani mi-am pus părinţii la grea încercare în momentul în care mi-am dorit să fac volei, i-am simţit puţin reticenţi şi nu era ca şi cum ei nu aveau încredere că pot, ci nu vroiau să mă pună în faţa unui eşec, putea fi una dintre cele mai grele lovituri care aveau să-mi marcheze viaţa. În ciuda acestor lucruri, nerăbdarea şi dorinţa mea de a face volei au făcut ca părinţii mei să mă îndrume spre acel sport. Îmi amintesc exact acel moment, care urma să-mi contureze întreaga viaţă”;
”Momentul în care viaţa mea a căpătat un sens”
”Eram în sala de sport în faţa antrenoarei de volei şi mama mea a spus: «Copilul meu îşi doreşte enorm să facă volei!» Nimic ciudat pe faţa antrenoarei până în momentul în care mama a continuat: «Ea are un handicap din naştere, se poate să continuăm?»… Simt şi acum aceleaşi sentimente de teamă, de dorinţă disperată de a fi acceptată… Visam acel moment de luni întregi, nu aş fi putut trece peste un refuz. Apoi antrenoarea mi-a luat mâinile în mâinile ei fine şi mi-a spus: «Păi, hai să începem!!» Pe scurt, acela a fost momentul în care viaţa mea a căpătat un sens”.
De șase ori campioană națională, plus cel mai bun libero
”Postul pe care-l jucam, cel de libero, era cel mai dificil, necesita folosirea palmelor mai mult ca oricare alt post, dar asta nu m-a împiedicat ca după 5 ani să câştig premiul de cea mai bună jucătoare pe postul meu. De asemenea, am ieşit de 6 ori campioană naţională cu echipa, la care se adaugă premiul individual de cel mai bun libero. Acum, după 13 ani de volei, mă uit în urma mea şi văd cum am trecut peste vorbe răutăcioase, priviri ciudate şi gânduri nespuse, prin atâtea încercări care mereu m-au întărit. Recunosc, au fost mii de lacrimi în urma vorbelor venite din partea unor oameni de la care nu mă aşteptam, au fost lacrimi în urma şoaptelor în autobuz «nu are degete», au fost momente de slăbiciune când mă uitam în oglindă şi-mi doream să fiu un om normal din punct de vedere estetic”;”Mereu mi-am dorit să-mi pun unghii, să port inele, mănuşi, dar toate acestea au fost suplinite de succesul meu în viaţa profesională, dar şi personală. Am alături de mine oameni care mă întăresc, mă încurajează şi, cel mai important, oameni care cred în mine!”;
”Tot ce am realizat m-a determinat să ajung la concluzia că, orice ţi s-ar întâmpla în viaţă, poţi să treci peste atâta timp cât crezi şi ai lângă tine oamenii potriviţi, care, la rândul lor, cred în puterile tale. De aceea le mulţumesc părinţilor mei pentru viaţa pe care mi-o oferă şi pentru puterea pe care mi-au transmis-o zi de zi, pentru educaţia pe care mi-au oferit-o şi, cel mai important, le mulţumesc că exist!”.
