Respect, mașină și bani. Acestea sunt cele trei lucruri pe care boxerul Bogdan Juratoni vrea să le obţină la Londra

Libertatea: Cât a durat pregătirea pentru Olimpiadă?
Bogdan Juratoni: Am început acest proiect, care prevede calificarea la JO şi cucerirea medaliei de aur, de patru ani, din 2008. Am reuşit să mă calific, acum trebuie să văd ce pot să realizez la Londra. Obiectivul meu este medalia de aur, dar va fi un turneu foarte dificil.
E o presiune pentru tine faptul că eşti singurul boxer calificat?
Da, e un sentiment plăcut faptul că sunt calificat, dar şi o mare responsabilitate, există o presiune pe mine. Ca să fiu sincer, sunt motivat şi de câştigurile pe care le pot obţine, dacă revin cu o medalie. Vreau medalia de aur, vreau renume şi respect, dar vreau şi premierea, renta viageră şi maşina dată pentru această performanţă. Dacă iau medalie mi se pot deschide mai multe uşi. Deocamdată, mă gândesc doar la Olimpiadă, abia apoi, în funcţie de rezultate, mă voi gândi dacă pot trece la profesionişti sau nu.
Ce calităţi te recomandă pentru a deveni campion olimpic?
Cred că acestea sunt condiţia fizică şi ambiţia, ele m-au ajutat până acum să fiu mai bun decât adversarii mei. Eu nu mă tem decât de mine. Dacă mă voi simţi bine din punct de vedere fizic – medical şi sportiv -, cred că am şanse mari să câştig o medalie. M-am pregătit foarte bine, am făcut totul ca la carte, dar aş avea o problemă dacă apar lucruri neprevăzute.
Dacă nu făceai box, ce alt sport ai fi practicat?
Cred că tot ceva individual, de contact, pentru nu îmi plac sporturile de echipă. Îmi place să mă bazez pe forţele mele, nu pe alţii. Am fost şi la fotbal, două săptămâni, când eram mic. Eram bunicel, dar stăteam la mâna altora. Poate îţi pasau, poate nu… Am fost şi la atletism, pentru că mama mea era antrenoare. Alergam foarte mult, dar degeaba. Ajunsesem pe locul trei pe judeţ şi pe 33 pe ţară, dar nu avea rost să mai continui. Mama nu a vrut să mă lase la box, a văzut un singur meci de-al meu şi i-au dat lacrimile. De atunci, nu mai vine la partidele mele.
Din ce în ce mai puţini copii vin la box…
E un sport greu, în care nu se câştigă foarte mulţi bani. Mulţi preferă să se ducă la fotbal sau să facă o altă meserie, decât să ia pumni în cap pe bani puţini. Dar eu ştiu că e ca un drog: o dată ce te-ai apucat, nu te mai poţi lăsa. Eu nu mai pot să stau fără box, îl am în sânge.
Cum te-ai apucat de box?
Eram la Deva, m-am dus la sală, mi-au spus să vin a doua zi şi m-am întors. Primul lucru care mi s-a explicat a fost că dacă muncesc mult voi face performanţă. Antrenorul a avut dreptate, pentru că boxul este unul dintre puţinele sporturi unde nu poţi păcăli munca. Există legenda că ni se sparge nasul intenţionat, ca să nu mai curgă sânge. E o prostie, eu mi l-am spart într-un meci. Dacă eram puţin atent, poate nu mi-l spărgeam niciodată.
Cu Mihaela Lăcătuş, singura noastră pugilistă calificată în turneul olimpic de box feminin, ai vorbit?
Foarte puţin, pentru că ea s-a pregătit în Bucureşti, iar eu, la Piteşti şi nu am avut ocazia să discutăm prea mult. Îmi dau seama că e greu şi pentru ea. E o sportivă de mare calitate şi îi respect curajul, pentru că eu văd boxul ca fiind un sport dur, doar pentru bărbaţi. Îi ţin pumnii şi sper să reuşeasă să câştige o medalie, pentru că boxul nostru are nevoie de rezultate bune.

Urmărește-ne pe Google News