REPORTAJ. 13 blocuri din Anina, care se vând cu 49.000 de euro bucata, reaprind speranța locuitorilor. „Ce-i mai frumos pe lumea asta, ca-n Dallas să vedem”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Primii cumpărători au început să vină în fostul oraș minier Anina, din Caraș-Severin, unde un bloc de patru etaje costă cât o garsonieră în Drumul Taberei. Libertatea a mers acolo, la poalele Muntelui Semenic, unde o comunitate de 9.000 de oameni se încăpățânează să meargă mai departe: „Nu e oraș-fantomă, suntem oameni aici”.
Cuprins:
E început de februarie, o zi în care fulguie timid. Suntem „la cucurigu”, așa cum numesc locuitorii din Anina cartierul „Orașul Nou” a cărui principală caracteristică este faptul că nu a fost niciodată finalizat. Construite în anii ‘80 pentru oamenii care trebuiau să lucreze la termocentrala din zonă, o parte dintre blocuri de aici au rămas doar niște siluete înalte, fără ferestre sau uși. Termocentrala a funcționat doar patru ani și, odată cu închiderea ei, în 1988, „Orașul Nou” din Anina a rămas doar un început.
„E o zonă foarte frumoasă, la 800 de metri altitudine. E una dintre cele mai ozonate regiuni ale României. Împărăteasa Sissi a Austro-Ungariei s-a însănătoșit acolo”, spune la telefon Marian Cuzdrioreanu, 65 de ani, unul dintre cei doi proprietari ai blocurilor, inginer constructor de profesie.
Cuzdrioreanu, un om de afaceri din București, a cumpărat 13 blocuri de la administrația locală în urmă cu 15 ani. Primăria a organizat atunci o licitație și „s-a bucurat că a scăpat de ele”, spune un fost angajat, care preferă să rămână anonim.
Imediat după achiziție, omul de afaceri a investit în acoperișurile blocurilor, după care au venit criza financiară și niște probleme de sănătate. Toate astea au stat în fața planului său de a transforma blocurile într-un complex turistic și a valorifica potențialul zonei.
„Ar fi păcat ca zona să nu aibă parte de reabilitare. Cel mai frumos lucru e să visezi, acolo se poate visa”, spune cu o lozincă de agent imobiliar, Cuzdrioreanu.
Cât despre preț, este simplu: cei doi proprietari vor neapărat să le vândă. „L-am făcut pentru cineva care să vină să investească. Așa e corect. Hai să fim realiști, nu mai avem entuziasmul de acum 15 ani”.
E un preț care le-ar da înapoi banii pe care i-au cheltuit în timpul ăsta pe taxe și impozite pentru blocurile care au fost profitabile doar în planurile unor oameni.
„Orașul Nou” este împărțit în: „prima etapă”, adică blocurile locuite și „sus, la cucurigu”, unde sunt cele neterminate. O parte dintre blocuri au fost scoase la vânzare și în urmă cu câțiva ani, atunci la prețul de 20.000 de euro bucata. Pe lângă cele 13 intrate recent în fluxul imobiliar de pe Olx, mai sunt trei blocuri, fără acoperiș, ale altui proprietar.
„Eu am prins orașul nou de când a început să se construiască, pe vremea lui Ceaușescu. Era bibelou, era un oraș de milioane. Singurul inconvenient acolo e că e vânt, pe perioada de iarnă e durere”, spune și Constantin, 62 de ani. E în zonă din 1980. A lucrat la mină și la calea ferată.
Locuitori „la roșu”
Chiar fără condiții „ca la bloc” și cu vânt, o parte din apartamentele la roșu au fost acasă pentru mai mulți. Unul dintre cei mai mediatizați locuitori, colonelul Dumitru Spătaru a trăit și s-a stins într-un apartament de la etajul doi dintr-un bloc scos astăzi la vânzare.
„La 7 km distanță, în pădure a fost o unitate militară, care aparținea de unitatea-mamă de la Reșița. Nu voia să facă naveta cu ceilalți ofițeri și și-a aranjat aici. A stat bine, era altceva pe vremea aia”, explică un localnic care l-a cunoscut.
În apartamentul colonelului a mai rămas chipul înrămat al fotbalistului Cosmin Contra, o saltea și câteva bucăți de mobilier prăfuit și rupt.
Afară, în vecinătatea blocului în care Dumitru Spătaru și-a petrecut ultimii ani din viață, paște o turmă de oi. Un cioban iese din bloc și se apropie - „Ce? Vreți să cumpărați un bloc? Fir-ar ale dracului de huruituri! Sunt huruite. Vă băgați pe acolo, vă cade o aia în cap. O placă, ceva”, ne avertizează bărbatul. Apoi, îl cheamă pe șeful lui, care se odihnește în apartamentul de la parterul blocului. Cei doi stau la parter, sub apartamentul în care a trăit colonelul, printr-o înțelegere cu proprietarii.
Paznic la oi și la blocurile neterminate
„Nevasta m-a cam speriat, vezi că acolo a murit colonelul. A stat singur vreo 15 ani în blocurile astea”, spune Ion Taban, proprietarul oilor. „Am o inimă mai tare, nu mă consum și nu le pun pe toate la inimă, nici stresul, nici băutura”, continuă pe ton de glumă bărbatul.
Ion Taban, 56 de ani, e în zonă de peste 30 de ani, chiar din vremea în care se făceau planuri ca Anina să fie un oraș de aur. Mai întâi au venit socrii lui, ciobani și ei, apoi a continuat el tradiția. De loc e din Novaci, județul Gorj, la peste 250 km distanță. Acolo are o casă și familia: fiica și soția, care vin uneori, mai ales vara, în vizită. Văzută cu ochi de copil sau turist, zona este într-adevăr făcută pentru visare.
„Bucureștenii (așa sunt numiți în zonă proprietarii blocurilor - n.r.) m-au rugat să am grijă. Dacă nu eram eu, la ora actuală ei nu mai aveau nici apă, nici curent, nici nimic. Eu n-am intrat în amănunte cu dânșii, că nu mă interesează. Eu nu cumpăr. Dacă cumpără cineva, eu mă retrag”, explică ciobanul, care repetă mereu că e frumos la Anina, dar la el acasă, la Novaci, e și mai frumos.
Singurii vecini, „lupul și vulpea”
Bărbatul mărturisește că l-a atras traiul într-unul dintre blocuri pentru că așa are unde să-și depoziteze fânul și furajele. O viață ca a lui, aici, au mai trăit-o și alți ciobani de-a lungul timpului. Astfel, în apartamentul în care locuiesc la parterul blocului, două camere sunt ale lor și două au devenit depozit pentru mâncarea oilor. Cei doi se încălzesc cu o sobă pe lemne și cojoace din piei de oaie. Într-un alt apartament sunt depozitate sute de kilograme de lână și piei de oi cu care ciobanii nu mai au ce face. Meseria lor a devenit una păguboasă în ultimii ani și nu se feresc să o spună. Viitorul lor e la fel de incert ca al blocurilor printre care trăiesc. Dar simpla lor existență încă poate însemna o șansă.
La prima vedere, pare că timpul nu a trecut peste blocuri, mai spune ciobanul. „La unu i s-a luat acoperișul, dar puțin”. Bărbatul povestește cum într-o iarnă niște oameni au tăiat cu drujba o parte din acoperișul unui bloc, să aibă de foc.
„E păcat, dar nu cred că putem găsi un vinovat pentru tot ce vedeți aici. S-au făcut cu un scop bine definit, era termocentrala. Numai la exploatare, unde lucram eu, erau în jur de 2.000 de oameni. Nimeni n-a prevăzut că nu va funcționa așa cum trebuie, că va veni Revoluția, că se vor schimba și că trebuie să meargă la fier vechi, că nu e rentabil. Atunci, tot ce vedeți aici a rămas”, spune un fost angajat al Termocentralei.
Ce s-a întâmplat în urmă cu peste 30 de ani este că subsolul orașului a luat foc din cauza cenușii fierbinți produse de termocentrală. Măduva orașului arde și astăzi, lucru care uneori duce la surparea drumurilor. În acest context, speranța și resemnarea trăiesc cot la cot în casele celor de aici. Oamenii sunt supărați și sătui de promisiuni, însă vești precum posibila vânzare a blocurilor și atragerea unor investitori în zonă sunt un gând cu care se hrănesc de peste trei decenii.
Cu stratul gros de zăpadă care s-a așternut acum pe jos, e greu să te gândești la ce e dedesubt. Ciobanul Ion Taban calcă apăsat, cu picioarele înghesuite într-o pereche de cizme de cauciuc, se plimbă printre blocurile goale pe care le cunoaște atât de bine.
Blocurile astea îs chele, efectiv nu au nimic. Efectiv ca un om chel în cap, exact ca și mine, care m-am tuns la zero, râde Ion Taban în timp ce-și dă jos căciula de lână.
Așa chele, de când cu anunțul de vânzare, au avut câțiva vizitatori. Cu câteva zile înainte „a venit cineva de la Mehedinți, că vrea să facă radio”, povestește bărbatul.
„Pe aici nu am niciun vecin, decât lupul și vulpea”, spune mai în glumă, mai în serios, Ion Taban.
Vecinii sunt câteva sute de metri mai jos.
- Ce v-ar plăcea să vedeți aici? îl întrebăm în loc de la revedere.
- Ce-i mai frumos pe lumea asta, ca-n Dallas să vedem, răspunde ciobanul.
„Alți oameni poate vor să vină să investească aici”
Lăsăm blocurile, ciobanii și turma de oi și coborâm la blocurile „din prima etapă”, majoritatea finalizate și locuite. E 16.30 și lumea dă „bună seara” pe stradă. Localnicii sunt supărați pentru că în urmă cu o săptămână niște jurnaliști au venit și au făcut un reportaj despre care oamenii spun că nu-i reprezintă. Anina, orașul-fantomă, a titrat televiziunea, când ei, câteva mii de suflete, sunt oameni în carne și oase.
Nu e prima dată când se întâmplă asta.
Nicoleta, 46 de ani, e supărată din cauza imaginii pe care Anina o are în presa din țară. „Alți oameni poate vor să vină să investească aici, nu să distrugă”, își spune oful femeia venită din Severin când avea 21 de ani.
Nicoleta, casnică, și soțul ei, un fost miner, care lucrează în prezent în construcții, și-au cumpărat un apartament cu trei camere în urmă cu 7 ani. Au plătit atunci 3.700 de euro. Așa se vând apartamentele aici, sunt garsoniere și cu 1.000 de euro. Au doi copii, fiecare și-a cumpărat câte un apartament în cartier. Trăiesc două generații în trei blocuri, la un minut unul de celălalt. Fata lucrează câteva luni pe an în Italia, iar băiatul îl ajută pe tată în construcții.
„În toată țara așa a devenit traiul ăsta, tineretul să plece pe afară”, spune femeia în timp ce ne plimbăm între blocuri, să ne arate apartamentele din interior. Sunt modernizate, soțul și băiatul le-au pus la punct.
În scara blocurilor locuite se văd urme de viață și grija oamenilor: balustrada vopsită verde, dezinfectant la intrare, flori atârnate pe pereți, încălțăminte la uși și lădițe cu lemne, pentru sobele cu care se încălzesc la bloc.
„Avem apă non-stop, nu doar o oră pe zi și nu e cu noroi cum au spus la televizor”, spune și dă drumul demonstrativ la robinetul din bucătărie.
Cât despre „blocurile de la cucurigu”, i-ar plăcea „să se facă ceva frumos, să aibă lumea unde să stea. E multă lume amărâtă, pe stradă, ar putea să vină din altă parte să se mute aici”.
„Povești de ani de zile”
Înapoi pe străzile înguste dintre blocuri, câțiva copii „se cară cu sania”. E ca o tablă de șah, în care dacă blocurile ar fi pionii, ar fi împărțite între cele finalizate și cele cu cărămizile la vedere. Cei mici ne dau „săru-mâna”. Vara, joacă fotbal, iar uneori spun că se mai joacă prinselea prin blocurile goale. „Fotbal, sus pe câmp”, răspund copiii la întrebarea ce le place aici.
„Acum, copiii fug mâncând pământul. Au plecat în străinătate, ce să facă aici? Și eu m-aș duce, dar sunt olog de picioare, nu mai pot umbla”, spune un alt localnic care merge sprijinit într-o bâtă. A fost să-și cumpere o pâine.
Nu mai este nicio parte bună, femeile ne-au plecat, ne-au părăsit, s-au dus să caute de lucru prin lume, copiii s-au destrăbălat, s-au dus și ei prin lumea mare, am rămas noi, moșnegii, aici”, mai spune bărbatul. Nu ne dă niciun nume, a lucrat la pădure, la mină, pe vremea când „era de «n» ori mai bine ca acum.
Nu mai are încredere în nimeni și viitorul nu i se pare că ar putea să mai fie bun. „Ce spun eu, domnucă dragă, spune toată lumea: că e bătaie de joc de toți oamenii”. Cât despre blocurile scoase la vânzare, crede că „numai unu care are bani și n-are ce face cu ei” ar putea să le cumpere.
„Cine să le termine, că-s ruine”, intră în discuție un alt bărbat care trece pe lângă noi. Dialogurile se împletesc ușor, cu oricine e pe stradă.
„Astea sunt povești de ani de zile”, se oprește și spune o doamnă când aude că vorbim despre blocurile scoase la vânzare.
În fața unui magazin îl întâlnim pe Mihai, 66 de ani, fost miner. „La început îmi era frică, vai de mine, că mor, dar acum dacă ar deschide-o cineva, acum m-aș duce și aș fi primul”, spune bărbatul. Mina Anina s-a închis după explozie din 2006, cauzată de acumularea de gaze, care a ucis 7 mineri și a rănit grav alți cinci.
„M-am învățat aici și nu mai pot să plec”
Domnul Mihai a lucrat 22 de ani în mină. „Era foarte greu, nu greu, foarte greu. Dumnezeu m-a ferit de accidente. Dar mă rugam la Dumnezeu, îmi pupam soția, copiii, că nu știam dacă mă întorc sau nu”.
Se ruga în gând, preț de o oră, o oră jumate, timp în care cobora în mină, la peste o mie de metri adâncime, cu „o colivie pe cabluri”.
Înainte să termine de spus povestea vieții sale în mină, vine și unul dintre nepoții lui, de 14 ani. Zâmbește cu aerul cuiva care a mai auzit povestea asta de nenumărate ori. Băiatul spune că vrea să muncească la pădure, la lemne. Nu mai merge la școală, s-a lăsat după 8 clase, pentru că „îmi ajunge”.
Din fața magazinului, domnul Mihai ne face un tur prin viața blocurilor de acum 30 de ani:
G3-ul, uitați ăla a fost plin, full cu mineri, aveau garsoniere, înțelegeți? Și vedeți în ce hal a ajuns. Ăsta n-a fost funcțional niciodată, ăsta a fost cu magazine aici. Aici, la parter, roată, de jur-împrejur erau magazine. Veneam dimineață la ora 5. La 4 ne trezeam pentru două sticle de lapte.
Anina a fost declarată oraș în anii ‘50 și a atins populația maximă în 1966: 14.000 de oameni. Domnul Mihai a prins acea perioadă de glorie de care vorbește și azi, când sunt cu cinci mii de localnici mai puțini. Pe hârtie, că nu se știe exact câți sunt prin lume. După ‘90, industria s-a topit, locurile de muncă au dispărut, oamenii au început să emigreze, blocurile - să fie părăsite.
O posibilă cumpărătoare vrea să facă un sanatoriu
Coborâm în centru, la primărie. Pare un alt oraș, în care blocurile gri sunt înlocuite cu case multicolore. În stânga primăriei e un magazin numit Europa. Drumurile sunt sparte, noroi amestecat cu zăpadă.
În holul Primăriei Anina e o doamnă venită de la București, interesată să cumpere câteva dintre „blocurile de la cucurigu” scoase la vânzare. La intrarea în primărie, pe peretele din dreapta e o icoană cu ocrotitorii orașului: Sf. Prooroc Anina și Sf. Cuvios Aninas.
„Canalizarea a fost făcută, dar trebuie schimbată oricum, pentru că nu mai satisface normele”, prindem o frântură de dialog între potențiala cumpărătoare și Dan-Dumitru Alexandru, administrator public.
Doamna, cu pregătire în psihologie, se gândește c-ar putea cumpăra maximum trei blocuri, în care să deschidă un sanatoriu, un centru de sănătate mintală. „E frumos, e liniște, dar e destul de...”, spune ea. Cuvântul pe care nu-l rostește e cel care înconjoară istoria blocurilor - greu.
A aflat de vânzare din presă, nu căuta să cumpere ceva, dar i s-a părut o ocazie și a făcut măcar o excursie frumoasă într-o zonă în care nu mai fusese înainte.
„Nu arată bine. Am mers cu cineva care cât de cât a lucrat în construcții, că eu nu am cum să evaluez așa ceva. Mi-a zis că se vede că nu e un beton de calitate și că s-a infiltrat apa. E discutabil. Nu mai zic că acum e zăpadă și nu-mi dau seama ce e pe lângă, sunt mormane așa, e moloz, e pământ. Nu-mi dau seama, trebuie escavat, mutat, făcut curat. Deci n-am putut să intru la unele, era blocat cu o tufă de nu știu ce. A fost o adevărată aventură”, își rezumă vizita.
„Ai tu habar, sus la blocurile alea din cuca măcăii, acolo a fost energie electrică pe vremuri?”, întreabă administratorul pe cineva la telefon. Apoi se întoarce spre femeia venită de la București și-i confirmă că există rețea de energie electrică și canalizare.
Primăria: „N-avem de unde”
În „Orașul Nou”, mai jos de „la cucurigu”, și primăria mai deține câteva blocuri și apartamente, pe care le închiriază.
Nu știu. Nu știm exact câte sunt în fiecare. Sunt două, trei într-un bloc… Nu vă putem spune, nimeni nu poate să vă spună exact ce și cum acolo…”, răspunde administratorul la întrebarea câte blocuri deține primăria în cartier.
Cât despre existența unui proiect al primăriei să reabiliteze blocurile lor din zonă, administratorul se întreabă și el - „Cu ce? Nu vedeți că tot orașul e spart din cauză că nu avem cu ce?”. Se referă la proiectul de canalizare început în urmă cu câțiva ani în Anina și rămas neterminat. „Au dat faliment firmele cu care lucram și a venit alta, alta”.
„N-avem de unde, aici unde e locuit nu suntem în stare să facem totul, să reabilităm drumurile, dar să reabilităm niște blocuri în care nu solicită nimeni să stea”, rezumă administratorul.
Cât despre blocurile scoase la vânzare, primăria speră și ea că vor fi cumpărate. „Dacă cineva va cumpăra acolo sau cel care deține acum va face ceva și se va dezvolta acel nucleu de blocuri, eu sunt convins că și în continuare se va dezvolta. Dar până nu se mișcă…”.
Și o simplă intenție le dă speranță oamenilor, de la primăria din vale, până „la cucurigu”. Iar uneori, istoria și speranța merg mână în mână. Acum 20 de ani, în zonă au fost găsite cele mai vechi rămășițe ale omului modern din Europa, cu o vechime de 40.000 de ani. Existența lui Ion din Anina, cum a fost botezat acest Homo sapiens, arată în câte moduri poate supraviețui o comunitate.
