A fugit din România din cauza Marioarei Murărescu. Nu a iertat-o pe teveristă nici după moarte | EXCLUSIV
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În România, talentul lui nu a fost preţuit, ba chiar a fost ignorat pe criterii care nu au nici o legătură cu muzica. Regretata Marioara Murărescu, primpromotoarea folcloriştilor, a refuzat constant să-l primească în celebra ei emisiune de la TVR, din cauza etniei. Atât de dureroasă a fost această marginalizare, încât Feraru a luat o decizie radicală. Împins de răutatea din jurul lui, a lăsat o viaţă frumoasă, căci în anii comunismului a înconjurat globul acompaniindu- i pe marii artişti folclorici români, pentru a fi muncitor anonim în America, însă nejudecat pe criterii de rasă şi culoare. Conştiinciozitatea sa profesională a fost răsplătită în 2013 cu cea mai mare distincţie oferită de statul american pentru promovarea artelor populare. Bonus, o scrisoare semnată personal de Barack Obama şi 25.000 dolari.
Bianca Drăguşanu i-a luat faţa
Cu ţambalul său de peste 120 de ani le-a cântat lui Obama, Bill Clinton, congresmenilor, dar şi miilor de americani, ca invitat la cel mai mare festival muzical de peste Ocean, celebrul World Music Festival Chicago. “M-am întors anul trecut în România, după atâţia ani, şi n-am primit decât promisiuni deşarte de la politicieni. Ministerul Culturii nici nu m-a băgat în seamă, iar Măruţă m-a refuzat politicos pentru că în vogă era Bianca Drăguşanu”, ne spune într-un interviu exclusiv românul ale cărui poze sunt în toate gările, autobuzele şi centrele culturale americane. E ambasador al culturii populare. Nicolae Feraru a acceptat să ne acorde un interviu unic, în care îşi spune povestea.
Cuprins:
- Libertatea: Cât de greu v-a fost să găsiţi un ţambal în Statele Unite?
- V-aţi fi aşteptat la mai multă atenţie din partea statului român după ce aţi primit distincţia?
- Aţi declarat că nu v-au primit la televiziune pentru că eraţi “negricios”. Ce v-a determinat să plecaţi din România?
- Sunteţi singurul român care a primit National Endowment for the Arts’ National Heritage Fellowship, cea mai înaltă distincţie oferită de statul american pentru promovarea artelor populare. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după ce aţi primit titlul?
- Aţi cântat la unul din cele mai cunoscute şi mai mari festivaluri din lume. Cum a fost primit recitalul?
- Când aţi ajuns în Statele Unite, cât de greu a fost drumul până să deveniţi un muzicant recunoscut?
- Sunteţi iubit de românii din Chicago, dar şi de sârbi. Aş putea spune că muzica dumneavoastră nu are cetăţenie...
- Ce zic vecinii dv. când repetaţi la un instrument straniu pentru ei, ţambalul?
- Ne povestiţi câte ceva despre familia şi copiii dumneavoastră?
- Se dă şpagă la cântări, în Statele Unite?
- Muzical nu v-aţi despărţit de vatră. Dar cu bucătăria?
Libertatea: Cât de greu v-a fost să găsiţi un ţambal în Statele Unite?
Nicolae Feraru: Nu mi-a fost greu pentru că am venit cu el de acasă. Am rămas în SUA după un turneu cu Ion Lăceanu şi Gheorghe Turda. Instrumentul meu preferat are încă o ştanţă ce atestă că a fost reparat în 1913, la New York. Cred că are 150 de ani şi, în ciuda ofertelor, tot nu-l vând.
V-aţi fi aşteptat la mai multă atenţie din partea statului român după ce aţi primit distincţia?
Am rămas profund dezamăgit. Sunt singurul român copleşit de atenţia şi onoarea americanilor şi mă aşteptam ca ai mei compatrioţi să fie mândri de premiu. Bill Clinton m-a felicitat în persoană, şi Obama, iar din ţara mea, nici un oficial.
Aţi declarat că nu v-au primit la televiziune pentru că eraţi “negricios”. Ce v-a determinat să plecaţi din România?
În nici un caz condiţia financiară, o duceam bine şi mai fusesem în Statele Unite cu diverse concerte. Am avut un şoc după ce am filmat pentru televiziunea publică, era o încununare a muncii mele să ajung acolo. Am filmat degeaba. În emisiune, Marioara Murărescu m-a înlocuit cu un alt artist pe motiv că eram prea negru pentru televiziune. Nu am apucat să-i bat obrazul, Dumnezeu s-o ierte! Ăsta a fost motivul pentru care am emigrat. Am cântat şi în faţa lui Ceauşescu şi nu m-a judecat că sunt cum sunt.
Viaţa de după premiu
Sunteţi singurul român care a primit National Endowment for the Arts’ National Heritage Fellowship, cea mai înaltă distincţie oferită de statul american pentru promovarea artelor populare. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după ce aţi primit titlul?
Enorm. Am fost selectat din 490 de alţi artişti. Primesc multe contracte de la guvernul american pe linie culturală. Americanii sunt mândri de mine. Sunt sponsorizat de o fundaţie culturală care pregăteşte o nouă campanie acasă la mine, în Chicago, pe toate mijloacele de transport. Un turneu de şase concerte cu propria mea formaţie.
Aţi cântat la unul din cele mai cunoscute şi mai mari festivaluri din lume. Cum a fost primit recitalul?
Am contract şi anul acesta, după ce anul trecut am fost aplaudaţi în Millennium Park. Ţambalul meu şi temele populare româneşti au fost primite cu entuziasm. Am opt persoane în trupă, români, sârbi şi toţi cântă cu foc româneşte.
Când aţi ajuns în Statele Unite, cât de greu a fost drumul până să deveniţi un muzicant recunoscut?
Foarte greu. Au fost ani în care m-am descurcat singur, până să-mi regrupez familia aflată în ţară. Am ieşit din România de zeci de ori, pe vremea regimului comunist, în condiţii de maxim respect ca artist. După o viaţă de huzur, m-am angajat ca muncitor la o firmă de tehnică dentară. Ziua munceam, seara cântam în locurile unde se adunau români, sârbi, bulgari. În sfârşit, acum mă bucur de pensie. Aici nu mă judecă nimeni după culoare.
Sunteţi iubit de românii din Chicago, dar şi de sârbi. Aş putea spune că muzica dumneavoastră nu are cetăţenie...
Cânt cu bulgari, cu italieni, maghiari, sârbi... În muzică nu există graniţe. Cânt şi la Green Mills, localul faimos ce i-a aparţinut lui Al Capone, alături de artişti americani. E un local unde se cântă acustic.
Ce zic vecinii dv. când repetaţi la un instrument straniu pentru ei, ţambalul?
Rămâne un instrument unic, dar curios. Dintr-o orchestră întreagă, publicul aruncă ochii pe ţambal. Însă greu. Îţi trebuie un microbuz să-l transporţi. Vecinii mei sunt încântaţi, vin deseori să asiste la repetiţii. Am şi trei cursanţi ce locuiesc aproape, americani, şi vor avea propria clasă de ţambal la Institutul Cultural din Chicago. Însă, dintre toţi, soţia mea e cea mai supărată când vine vorba de instrumentele mele muzicale. Mi se trage de la o declaraţie: am zis că prima mea soţie este ţambalul. Pai, da! L-am ţinut în braţe în toată lumea.
Ne povestiţi câte ceva despre familia şi copiii dumneavoastră?
Am o soţie, trei băieţi şi două fete, din care una singură a rămas în ţară. După 10 ani de eforturi şi muncă am reuşit să-i aduc aici şi suntem foarte fericiţi. Unul dintre băieţii mei, Laurenţiu, studiază medicina, are un job foarte bun şi, din plăcere, mai cântă cu mine. A studiat vioara de mic, pianul, iar ţambalul l-a descoperit în SUA.
Se dă şpagă la cântări, în Statele Unite?
Exclus. Cânţi printr-un contract, iar, la restaurante, dacă primeşti bani în stilul acesta, poţi suporta rigorile legii şi se confiscă suma.
Muzical nu v-aţi despărţit de vatră. Dar cu bucătăria?
Mă simt ca acasă. Soţia mea găteşte numai româneşte. În iarnă aveam zilnic musafiri din vecini din cauza cârnaţilor de casă. I-am pus la uscat atârnaţi afară, pe o sârmă. La noi, tradiţia a rămas aceeaşi, sarmale săptămânal, ciolan cu fasole etc.
Nicolae Feraru
S-a născut în Bucureşti în 1950. A debutat în ansamblul “Doina Ilfovului”, a cântat ani buni în localurile cu ştaif din acea perioadă (Caru’ cu bere, Crama Domnească, Hora) şi a fost în turnee în 30 de ţări, în orchestrele naistului Radu Simion. Artistul român a susţinut un concert în Librăria Congresului, la Washington.
