A publicat un roman despre forța prieteniei, doliu și fragilitatea naturii. „Nu cred că am scris pentru a oferi consolare, dar ideea că a fost o consolare a fost cu adevărat împlinitoare”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Romanul de debut al Tarei Menon, „Sub apă”, este o poveste despre prietenie, doliu și pierdere, construită pe fundalul a două dezastre naturale, tsunamiul din 2004 și uraganul Sandy din 2012. Publicată în peste 30 de țări, cartea explorează și fragilitatea naturii, și lumea pe care riscăm să o pierdem. Într-un interviu Libertatea, am stat de vorbă cu autoarea despre temele pe care le-a abordat în poveste, cât și despre importanța cititului.
Cuprins:
- „Mediul în care m-am format mi-a influențat cartea”
- Un poem drept inspirație
- „Nu am o singură cea mai bună prietenă, am mai multe”
- „Cearta este o parte integrantă a unei relații sănătoase”
- „Tsunamiul din 2004 a fost un dezastru foarte prezent în viața mea”
- Abundența naturii în contrast cu pierderea
- „Atunci când citești un roman poți să gândești lent și profund”
Publicat în peste 30 de țări, romanul de debut al Tarei Menon, „Sub apă”, apărut la Litera în traducerea Monicăi Nedelcu, spune o poveste despre prietenie, doliu și forța incredibilă a naturii. Licențiată în limba engleză la Universitatea Columbia, cu un master în filosofie și un doctorat în limba engleză de la Universitatea din New York, autoarea este profesoară la Harvard și locuiește în prezent în Massachusetts. Deși nu este inspirată din viața reală, cartea ei, la care a lucrat timp de opt ani, a fost apreciată la nivel global, deoarece reușește să emoționeze atât prin legătura puternică dintre cele două protagoniste, cât și prin frumusețea care le înconjoară, urmată apoi de haos și durere.
Acțiunea o urmărește pe Marissa, o copilă de 6 ani care ajunge să trăiască pe o mică insulă thailandeză din Marea Andaman, alături de tatăl ei, biolog marin de profesie, după ce mama ei moare. Aici ea o va cunoaște pe Arielle, iar împreună dezvoltă o relație de prietenie profundă, în timp ce descoperă minunile fragile ale pădurilor, recifelor și plajelor insulei. În paginile cărții, cititorii vor fi părtași la un univers incredibil, unde natura este descrisă în toată gloria ei. Totul se schimbă în a doua zi de Crăciun a anului 2004, atunci când tsunamiul din Oceanul Indian lovește țărmul, iar cele două prietene sunt luate de primul val și despărțite. Lumea magică a copilărie contrastează acum cu tragedia care a avut loc și durerea pierderii cuiva drag. Opt ani mai târziu, Marissa locuiește în New York, unde încă ține doliu pentru Arielle. Este anul 2012, în pragul uraganului Sandy. În timp ce orașul se pregătește pentru o furtună devastatoare, Marissa reflectează asupra trecutului său și învață cum să supraviețuiască într-o lume precară. Romanul este „o meditație asupra pierderii, un omagiu adus oceanelor și pădurilor aflate în pericol și o scrisoare de dragoste adresată recifelor de corali pe cale de dispariție”, după cum mai apare notat în descrierea lui.
„Mediul în care m-am format mi-a influențat cartea”
Prezentă în România la final de mai, odată cu lansarea romanului la noi în țară, Tara Menon a povestit pentru Libertatea cum a format-o mediul în care a crescut. „M-am născut în India, în New Delhi, dar părinții mei sunt din sudul Indiei, dintr-un stat numit Kerala. Ne-am mutat în Singapore când aveam doar trei luni și am locuit aici până la vârsta de 18 ani. Am făcut școala aici, dar mă întorceam în India an de an, timp de două-trei luni, unde-mi vizitam mătușile și unchii, verii și bunicii. Studiile universitare și doctoratul le-am făcut la New York, unde am stat timp de zece ani. În 2019, însă, m-am mutat în Massachusetts. Mediul în care m-am format și unde am crescut mi-a influențat cartea, prin faptul că întotdeauna am simțit că nu aparțin cu adevărat niciunuia dintre locurile în care am trăit. Nu simt că sunt din India, chiar dacă sunt din India, nu simt că aparțin Singaporelui, și cu siguranță nu simt că aparțin Americii. Sentimentul de a fi un outsider a însemnat că sunt mai atentă la oameni. Întotdeauna îi observ pe oameni. Cred că există o conexiune între poziția aceea de a simți că nu aparții, care te face mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău”.
A muncit timp de opt ani la „Sub apă” și recunoaște că i-ar fi plăcut foarte tare să aibă un ritual de scris. „Sunt foarte, foarte geloasă pe scriitorii care spun: „Mă trezesc în fiecare zi la 7, iar apoi, la 8, scriu timp de trei ore până la 11, iau prânzul și apoi scriu din nou timp de două ore”. Nu, eu nu am deloc așa ceva. Uneori, trec câteva săptămâni în care nu scriu deloc, ca apoi să am câteva zile în care să scriu cam o oră pe zi, dimineața. În alte săptămâni, scriu șapte ore pe zi, în fiecare zi. Așa că procesul meu de scris este cu adevărat imprevizibil și sporadic”, după cum explică. Ea mărturisește că timpul lung pe care l-a petrecut la roman a fost influențat și de faptul că, în același timp cât lucra la el, își scria și teza de doctorat, plus că avea și un job pe care trebuia să-l prioritizeze.
Un poem drept inspirație
Importanța prieteniei și dorința de a scrie despre asta i-a venit Tarei în al doilea an de facultate, alături de profesorul despre care spune că i-a schimbat viața și care a făcut-o să-și dorească să studieze literatura, Eric Gray. În clasele sale, a studiat poemul „In Memoriam”, al poetului englez Tennyson. Poemul vorbește despre prietenia autorului cu cel mai bun prieten al său, Hallam, dar mai ales despre suferința pe care o simte după pierderea lui. „Prima oară am citit poemul singură, înainte de curs, și pur și simplu mi s-a părut cel mai frumos, emoționant și plin de emoție poem. În primul rând, mi s-a părut foarte neobișnuit să citesc un poem despre prietenie, pentru că toate celelalte cărți pe care le citeam la universitate despre aceste romane din secolul al XIX-lea, sau romane din secolul al XX-lea, aveau ca relație principală fie o căsătorie, o relație bazată pe intriga unei căsătorii, fie poate o dramă de familie și o poveste despre maturizare”, spune Menon.
Scriitoarea a fost apoi surprinsă de reacțiile celorlalți studenți, cărora nu le venea să credea că Tennyson pur și simplu vorbea despre o prietenie și, așa cum precizează, se gândeau că „dacă suferă atât de mult timp, dacă a iubit această persoană atât de profund, trebuie să fi fost iubiți. Trebuie să fi fost mai mult decât prieteni”. Odată cu opiniile celor din jur, Tara a realizat că oamenii nu apreciază prietenia așa cum ar trebui sau așa cum o fac în propria lor viață. „Mi-am dorit foarte mult să scriu despre asta, pentru că, pentru mine, prietenia este una dintre cele mai profunde și semnificative relații. Îmi hrănește sufletul”.
„Nu am o singură cea mai bună prietenă, am mai multe”
În același timp, autoarea mărturisește cum nu are „o Arielle” în viața ei, ci a construit personajul din experiențele ei cu mai multe persoane. „Știi, sunt foarte norocoasă. Am niște prietenii extraordinare cu femei, iar cu unele dintre ele sunt prietenă încă de când eram mică. Nu am o singură cea mai bună prietenă, am mai multe. Și, de fapt, poate că un lucru căruia cartea nu îi face suficientă dreptate este legat de ideea că poți avea mai multe astfel de relații foarte profunde. Spre deosebire de o relație romantică sau sexuală tipică, monogamă, în care alegi o singură persoană în locul altora, prietenia nu este așa. Nu trebuie să ai o singură cea mai bună prietenă. Poți avea mai multe”.
Întrebată dacă a folosit doliul pentru a sugera cât de importantă a fost relația dintre cele două personaje, Menon a vorbit despre cum noi, ca societate, sancționăm anumite forme de doliu. „Să luăm de exemplu unele dintre cele mai cumplite dureri: să-ți pierzi copilul sau să-ți pierzi un părinte când ești tânăr. În cazul acestora, este acceptabil din punct de vedere social ca cineva să sufere foarte mult timp. Oamenii înțeleg, să zicem, că au trecut cinci ani, și cineva încă suferă. M-am gândit apoi la prietenie și cum este subapreciată, deoarece, în general, nu ne gândim la doliul după un prieten în felul acesta. Tot la nivel de societate, e ca și cum există o limită de timp pentru cât de mult suferi, într-un astfel de caz. În roman, am folosit doliul pentru a spune că este cu adevărat legitim, acceptabil și de înțeles ca cineva să sufere atât de mult timp după un prieten”.
„Cearta este o parte integrantă a unei relații sănătoase”
Tara Menon povestește cum nu a scris povestea pentru a oferi consolare celor din jur, deși, odată ce și-a început turneul de promovare, și a interacționat cu cititorii, a înțeles că pentru ei asta înseamnă. Și-a adus aminte de un eveniment din Boston, dintr-o librărie, unde au venit, la întâlnirea cu ea, în jur de 15 femei cu vârste între 70 și 80 de ani, de la un cămin de vârstnici din oraș. „Una dintre ele mi-a spus: „Știi, după ce mi-am pierdut soțul, toată lumea a înțeles și am avut sprijin. Însă după ce mi-am pierdut două dintre cele mai bune prietene, nu a venit nimeni la mine. Nimeni nu a venit să stea cu mine și să jelească împreună cu mine”. Sunt norocoasă că nu am pierdut o prietenă. Nu am trecut prin acest tip de doliu, dar am avut cititori care au spus: „Eram sigură că ai pierdut o prietenă”. Nu cred că am scris pentru a oferi consolare, dar ideea că a fost o consolare a fost cu adevărat împlinitoare”.
Autoarea dezvăluie și despre cum și-a dorit în mod special să scrie despre prietenia dintre femei. „În parte pentru că, atunci când ne gândim la reprezentările prieteniei în literatură, începând cu Platon și Aristotel, este vorba despre prietenia dintre bărbați. Apoi, odată cu boom-ul și mania de după Ferrante (n.r. - autoarea care a scris seria „Prietena mea genială”), multe dintre reprezentările prieteniei feminine, mai ales între fete, au fost centrate pe competiție și rivalitate. „Da, unele persoane au prietenii de acest fel, în care sunt foarte apropiate, dar există și multă rivalitate, dar, din experiența mea, majoritatea prieteniilor mele nu sunt așa. De fapt, poți avea prietenii în care ești foarte fericit de fiecare dată când cealaltă persoană reușește. Și chiar am vrut să scriu despre o astfel de legătură, care este, în esență, o prietenie în care personajele se susțin reciproc, țin una la cealaltă, au grijă una de cealaltă. Dar asta nu înseamnă doar atât, se și ceartă. Dar a te certa și a fi competitiv, sunt lucruri foarte diferite. Eu mă cert tot timpul cu soțul meu, dar nu sunt competitivă cu el. Pentru mine, cearta este o parte integrantă a unei relații sănătoase. De fapt, ăsta este și modul în care privesc lucrurile: am prietenele cu care mă pot certa și cele pe care nu le consider la fel de apropiate, deoarece, dacă ne-am certa, relația s-ar destrăma. Așa e și cu Marissa și Ariel, se ceartă, dar, în esență, nu vor să fie una mai bună decât cealaltă. Se completează”.
„Tsunamiul din 2004 a fost un dezastru foarte prezent în viața mea”
Cele două dezastre între care se desfășoară acțiunea, tsunamiul din 2004 și uraganul Sandy din 2012 au avut o însemnătate aparte pentru autoare. Așa cum explică, ea a crescut în Singapore, în Asia de Sud-Est. Orașul nu a fost afectat de tsunami, dar țările vecine da. „Aveam 15 ani. De obicei, eram plecați în vacanță de Crăciun, dar în acel an, dintr-un motiv oarecare, am rămas acasă. Așa că exista acest sentiment foarte ciudat, de genul: «Aș fi putut fi în locurile alea». Și apoi, oameni de la școala mea au pierdut pe cineva, fie un părinte, un frate sau o persoană iubită. A fost un dezastru foarte prezent în viața mea. M-a format enorm. Au murit 250.000 de oameni. Amploarea acestor pierderi este de neconceput”.
Apoi, în 2012, când a venit Sandy, a fost fascinată din mai multe motive, iar unul dintre ele este că nimeni nu-l lua în serios. „Și există un motiv foarte particular pentru asta. Am locuit în New York din 2007 până în 2019, dar am plecat timp de un an. Am absolvit facultatea în 2011, apoi am plecat și m-am întors în 2012. În acel an în care am lipsit, a existat un uragan numit Irene. Irene a fost o mare dezamăgire. Fac o glumă despre asta în carte, dar, înainte de Irene, cred că toate ziarele și toate știrile spuneau: „Vine un uragan mare, vine un uragan mare”, iar apoi nu s-a întâmplat nimic. Odată cu Sandy, când am revenit în New York, toate ziarele spuneau: „Vine un uragan, vine uraganul”, iar toți prietenii mei ziceau: „Au spus asta și anul trecut și nu s-a întâmplat nimic”. Eram într-o poziție în care aveam sentimentul că se va întâmpla ceva serios, dar cei din jurul meu nu tratau asta cu seriozitate”.
Așa cum subliniază, Sandy a scos la iveală și diferențele dintre oamenii afectați de aceeași catastrofă. În timp ce bogații, cei privilegiați, au putut pleca din oraș, în sudul Manhattanului, persoane în vârstă, persoane cu dizabilități și oameni săraci au rămas zile și săptămâni fără electricitate și apă curentă, inclusiv în clădiri cu peste 17 etaje, unde lifturile nu funcționau. Autoarea a fost fascinată de contrastul dintre două zone aflate la doar câteva străzi distanță și, totodată, de atenția enormă pe care presa americană a acordat-o uraganului, unde au murit 300 de oameni, în condițiile în care mulți din State nu știau aproape nimic despre tsunamiul din 2004, în care au murit 250.000 de oameni.
Abundența naturii în contrast cu pierderea
De la aceste gânduri și-a construit și romanul între cele două dezastre naturale. Menon spune că natura este prezentată diferit în carte. În partea din 2004 ea apare luxuriată, neatinsă și paradisiacă, iar în 2012, la New York, prin ochii Marissei care suferă, natura apare austeră, iar personajul vede o mulțime de animale moarte. „Starea de spirit a Marissei îi influențează relația cu natura, adică ceea ce vede. Dar lucrul important pe care am încercat să-l fac cu această carte, a fost să transmit cu adevărat sentimentul abundenței naturii într-o parte a cărții, tocmai pentru a accentua pierderea. Putem avea un sentiment al lucrului pe care îl pierdem, doar dacă avem o percepție deplină a vieții și a abundenței de dinaintea pierderii”.
Literatura, continuă scriitoarea, are un aport major în a ne crea o imagine despre importanța unor lucruri, cum ar fi cele legate de mediu. Spre exemplu, așa cum zice, știrile sunt foarte utile, deoarece oferă statistici și informații exacte despre speciile care dispar sau pădurile defrișate, dar nu oferă emoție. „Ficțiunea însă ne poate transmite textura lumii pe care o pierdem. Cred că știrile nu ar putea face ceea ce face acest roman în privința pădurii tropicale, spre exemplu, adică să transmită sentimentul de cum este să te afli într-o pădure tropicală după ploaie. Am vrut ca romanul să poată transmite cu adevărat, printr-o mulțime de detalii senzoriale, frumusețea lumii pe care o pierdem”.
„Atunci când citești un roman poți să gândești lent și profund”
În cele din urmă, pentru că Tara Menon predă literatură la Harvard și iubește cărțile, am întrebat-o ce le-ar spune tinerilor pentru a-i încuraja să citească și de unde i-ar sfătui să înceapă. „Cel mai bun început este să întrebi pe cineva din jurul tău, fie că este un prieten sau un adult: «Care este cartea pe care o iubești cel mai mult?» și să citești acea carte. O carte de care cineva pe care îl cunoști foarte bine este cu adevărat pasionat. Sau poți să intri într-o librărie și să vorbești cu cineva care lucrează acolo și să întrebi: «Ce ai citit recent și ți-a plăcut foarte mult?». Eu fac asta peste tot pe unde merg”, spune ea.
Cât despre motivele pentru care ar fi bine să citească, autoarea povestește ceea ce le spune și studenților ei. „Atunci când citești un roman, în loc să urmărești un videoclip pe YouTube sau pe Instagram, poți să gândești lent și profund. Este o abilitate de care ai nevoie în viață. Apoi, ceea ce fac aceste tipuri de romane, romanele despre lume, romanele realiste, este că îți permit să reflectezi la întrebări sociale și politice foarte dificile, într-un mod care te face să gândești mai clar în privința lor. Și lucrul frumos la romane este că nu îți spun ce să gândești. Nu există nimic didactic în asta. De obicei, un roman foarte bun îți va permite să te gândești la întrebări într-un mod care nu ține doar de problemele și incidentele specifice din acel roman, ci îți permite și să transferi unele dintre acele idei către alte probleme”, după cum subliniază.
A lucrat opt ani la romanul ei de debut, un proces pe care-l consideră personal și intim. Odată cu publicarea lui, Menon precizează cum cartea aparține atât ei, cât și cititorilor. „Sper ca oamenii să-l citească și să-l folosească pentru a se gândi la lucruri din viața lor sau din lume. Asta este speranța mea în ceea ce-l privește”.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
Costin53 05.09.2026, 15:32
Felicitări Anei Tepsanu pentru acest articol foarte frumos. All the greetings for Tara Menon. Thanks much for your novel. Constantin Pop Bucuresti.