A venit vara/ Am bilete la Amara! Plutire ca la Marea Moartă, nămol ca la Techirghiol, ungere ca în Egipt, istoric ca la muzeu, ospătar ca la Hambar

Plajă și hamsie la Splendid Beach. Nămol și baie în lac. Grătar la Garden Park. Somn la Ialomița. Obrăjori de vițel: Hambar Slobozia. Vizite: palatele de Amara, Muzeul Agriculturii Românești. Comunism și capitalism sălbatic: peste tot. De la București: o oră și 30 de minute – două ore. De la Iași, inima Moldovei până-n grânarul Bărăgan, 4 ore și jumătate – 5 ore. De la Cluj, mijlocul Carpaților până în Câmpia Bărăganului, 5 ore și jumătate – 6 ore. De la Monaco la Amara, la țarcul protector de la Hotel Ialomița, 20 – 22 de ore de condus efectiv. 

Viață dulce, la Amara/unde se-mbăiază țara!

Pentru cel neinițiat, primul contact cu Lacul Amara este o experiență izbitoare, dominată de o profundă stare de nesiguranță. Dincolo de fâșia îngustă de nisip, te cheamă lacul. Și te cheamă să cobori pe trepte metalice. La Splendid Beach. După 5 trepte, iluzia unui fund stabil se destramă instantaneu. Încă de la primii pași, pământul fuge de sub picioare, iar piciorul se prăbușește imprevizibil în patul moale al apei. Te trezești alunecând instantaneu aproape până la genunchi într-un nămol cald și dens, a cărui consistență te păcălește la fiecare mișcare: uneori are grijă de pulpa ta, plăcută mângâiere, apoi, cedează brusc și te strânge ca o capcană grea, lăsându-te fără echilibru.

Sub această masă neagră și opacă, nevăzutul sporește panica. Tălpile caută disperate sprijin, dar întâmpină o rețea aspră și haotică de rădăcini tăiate de trestii și sălcii. Nu știi niciodată unde se va opri piciorul. Pulpa în nămol te bucură, tăietura de țeapă a trestiei te împunge. Este o senzație stranie de vulnerabilitate în fața unui mediu complet păstrat sub control (cineva a tăiat trestiile ca să poți intra în lac), un amestec de teamă instinctivă și conectare directă cu forța brută, imprevizibilă și neîmblânzită a naturii de aici.

Ah, ce dulce-i Amara! Cocoloș și cocoloașe

Pe luciul liniștit al lacului plutesc din loc în loc cocoloașe mari și neregulate de nămol desprins de pe fundul apei, ale căror formă și culoare închisă te duc instantaneu cu gândul la niște excremente. Este o imagine organică, aproape grotescă, ce sporește senzația de reținere și disconfort. Dar, repede, repede, trebuie să știi unde ești: ești la Amara, plutind pe lac și cineva a dislocat nămol de pe fundul lacului.

Nămol sapropelic. Nămolul, comparat cu cel de la Techirghiol

Nămolul se vinde la bar. Pe lângă, Cola, bere și coniac. Nămolul, nu berea, este bogat în sulfați, magneziu și cloruri. Zice-se de sute de ani că e remediu pentru afecțiuni reumatismale, neurologice sau ginecologice. De aceea, îmbăierea în lac nu e îmbăiere în lac. E un adevărat „ritual al sănătății” transmis din generație în generație. Și mai ales mișcările din lac respectă acest ritual. Vrei să te vindeci, nu? Nu te grăbești.

Senzația de plutire: datorită gradului ridicat de mineralizare și a salinității crescute, apa lacului este extrem de densă. Îmbăierea oferă o senzație relaxantă de imponderabilitate (plutire ușoară). „Domle, e ca la Marea Moartă, se relaxează mușchii și articulațiile”.

„Nu știi, domle, aici e ca la Egipt, te dai cu nămol, e metoda egipteană!”. Pe plajele amenajate, oamenii acoperiți de o crustă neagră, lucioasă „se usucă la soare”. Turiștii intră în apă, își extrag nămolul direct de pe fundul lacului, se ung din cap până în picioare, iar după ce stratul se usucă și începe să strângă pielea, revin în lac pentru curățare.

Apa unsuroasă și catifelată: apa din Amara are o textură „sulfatată-sodică-magneziană”, lăsând pe piele o peliculă fină, aproape uleioasă. Localnicii spun că nicio cremă hidratantă nu se compară cu textura pielii după câteva zile de îmbăieri repetate în lac.

„Respectați greutatea când vă urcați în leagăn!”

Dincolo de viața plajelor, Amara te lovește cu o fațadă de o melancolie grea, aproape agresivă, care îți trezește un impuls instantaneu: acela de a întoarce spatele și de a fugi. Pe măsură ce te îndepărtezi de aleea principală, stațiunea se prăbușește brusc într-o depresie arhitecturală atât de apăsătoare, încât îți vine să iuțești pasul pentru a scăpa. Imaginea de ansamblu nu este doar a unui abandon treptat, ci și a unui exod colectiv și pripit. Poți zice că în decembrie ’89, odată cu fuga lui Ceaușescu, s-a fugit definitiv și de la Amara, lăsând totul încremenit în acea ultimă zi a dictaturii. Dar, de fapt, decretul de abandon s-a semnat cu mult mai târziu. Experimente mai noi sau mai vechi, din vremurile astea de tranziție, fac locul tot mai sinistru. Pentru că se putea, domle, și, mai ales, nu s-a mai putut. 

După masă, siesta

Un decret pe stațiune stă scris pe regulamentul din Amara: „Respectați greutatea când vă urcați în leagăn!”. Deci, oamenii ar vrea să se distreze, ar vrea să se dea în leagăn, măcar.

Mai bine stai în cușca ta! Se cască cel mai absurd contrast al stațiunii: dincolo de statuia din fața Hotelului Ialomița este un gard, un gard care descrie un pătrat. Lângă Garden Park, loc de grătare. Pătrățelul are vedere spre hectarele întregi ale Pădurii Amara. Pădurea, o imensitate verde care flanchează lacul și care ar trebui, în mod normal, să respire libertate și aventură. Și totuși, de ce stau toți înghesuiți acolo, în pătratul acela de beton? 

Răspunsul îmi vine de la cei care-și fac siesta aici. Pătratul acela este o bulă de predictibilitate. Dincolo de el, comerțul, cu prețuri și „cârpe”. Dincolo de el, pădurea – Parcul Dendrologic Amara -, care inspiră la rătăcire, se învecinează pe ici, pe colo cu fantomele clădirilor abandonate și cu o natură brută, imprevizibilă.

Turiștii aleg pătratul pentru că le oferă iluzia controlului total asupra mediului

Sălbatic versus îmblânzit: pădurea uriașă cere explorare, efort și asumarea unui spațiu neîmblânzit. Pătratul le oferă Wi-Fi stabil, o bancă sigură și certitudinea că nimic neprevăzut nu se poate întâmpla.

Refugiul din fața trecutului: pădurea de dincolo ascunde și urmele exodului postcomunist. Rămânând în țarc, turiștii refuză să privească degradarea. 

Este paradoxul turistului modern la Amara: vine kilometri întregi pentru aerul curat și natura Bărăganului, dar odată ajuns, preferă să consume natura „la porție”, dintr-un țarc sigur, cu ochii pironiți în ecran, apărat de măreția sălbatică și ușor înfricoșătoare a pădurii de dincolo de gard.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

La Amara, ieftinătatea nu aduce bucurie, ci apasă ca o plumbuire pe întreaga atmosferă

Totul este accesibil, de la cazare și mâncare până la taxele de plajă, însă această ieftinătate generalizată nu este un privilegiu, ci simptomul unei sărăcii structurale. „Am grijă de banii mei!” e obsesia pentru a nu depăși bugetul.

Această tensiune financiară se vede cu ochiul liber în micile detalii ale vieții de zi cu zi din stațiune.

Turiștii și numărătoarea banilor: majoritatea celor care vin aici sunt pensionari sau oameni cu venituri modeste, veniți prin bilete subvenționate de stat. Îi vezi pe bănci sau la terasele modeste calculându-și minuțios bugetul, drămuind fiecare leu pentru tratament, apă sau o masă caldă. Nu există relaxarea aceea opulentă a vacanțelor de pe litoral; aici, fiecare cheltuială este o ecuație de supraviețuire.

Comerțul de subzistență: tarabele din jur, micile magazine și vânzătorii ambulanți reflectă aceeași luptă. Mărfurile sunt puține, ieftine și de o calitate îndoielnică, expuse pe mese improvizate. Negustorii pândesc fiecare trecător cu o disperare mută, conștienți că clienții lor nu au de unde să lase bacșișuri sau să cumpere extravaganțe.

Economia declinului: deoarece prețurile trebuie menținute jos pentru a nu goni puținii turiști, profiturile sunt minime. Acest lucru înseamnă că nu există bani pentru reinvestit, pentru curățenie de calitate sau pentru modernizări spectaculoase. Stațiunea este prinsă într-un cerc vicios: prețurile mici atrag bugete mici, iar bugetele mici conservă paragina și degradarea.

Oamenii nu sunt acolo ca să cheltuiască și să se răsfețe, ci ca să reziste și să își trateze durerile cât mai ieftin posibil. 

Dar merită! Să dai un tur prin Amara ca să vezi palatele de Amara

Dacă blocurile de beton reprezintă moștenirea unei dictaturi care a fugit, pe străzile Amarei de te rătăcești, palatele sunt monumentele capitalismului sălbatic din Bărăgan. Ele nu aduc frumusețe, ci adâncesc sentimentul de bizar. Palatul e reușită în viață sau apărare în fața eșecului din jur? 

De la Amara, la Slobozia. Dar nimănui nu-i trece prin cap să fugă

Viața-i dulce la Amara. Vrei să te vindeci, crezi în nămol și în Dumnezeu. Faci ture de la masă la nămol și la proceduri. Nu de asta ai venit aici?

La doar câțiva kilometri de stațiunea Amara, în Slobozia, se află un loc care completează perfect peisajul aspru și fascinant al Bărăganului: Muzeul Național al Agriculturii. Dacă Amara este locul unde corpul se vindecă în nămol, acest muzeu este locul unde memoria pământului este conservată cu o minuțiozitate impresionantă.

Exponatele de aici nu sunt doar simple unelte, ci și relicve ale unei istorii a supraviețuirii și muncii brute. Iată piesele de rezistență care definesc colecția muzeului!

Tezaurul pe roți: locomobilele și tractoarele de epocă

Muzeul deține o colecție rară de utilaje agricole istorice, adevărate monumente ale începutului mecanizării.

Locomobilele cu abur: uriașe mașinării din fontă și oțel (mărci celebre precum „Heinrich Lanz” sau „Marshall”), care pe vremuri puneau în mișcare batozele de treierat pe marile moșii boierești. Multe dintre ele sunt încă în stare de funcționare, fiind restaurate cu sfințenie.

Tractoare istorice: de la modele timpurii americane („Fordson” sau „International Harvester”) până la primele tractoare românești IAR-22 produse la Brașov, aceste exponate spun povestea trecerii de la tracțiunea animală la forța cailor-putere.

Colecția uneltelor tradiționale: arhaicul brut

Înainte de motoare, pământul se cucerea cu brațele. Muzeul adăpostește o varietate copleșitoare de:

Pluguri din lemn și fier – unele dintre ele atât de grele, încât necesitau șase sau opt boi pentru a despica pământul uscat al câmpiei.

Grapă cu colți de lemn, seceri, coase și unelte de treierat manual, care arată efortul titanic depus de generații întregi pentru a obține pâinea zilnică.

Instalații tehnice țărănești și ateliere

Muzeul a reconstituit spații vii de muncă.

Moara de vânt și moara de apă: instalații geniale de măcinat, bazate pe forța naturii.

Atelierul de fierărie: locul central al oricărui sat de altădată, unde se ascuțeau fiarele plugurilor și se potcoveau caii. Colecția cuprinde foale uriașe, nicovale și unelte specifice fierarilor de câmpie.

Istoria pâinii și ritualurile agricole

O secțiune profund etnografică este dedicată Altarului Pâinii. Aici sunt expuse forme pentru prescuri, unelte de panificație tradițională și sunt explicate ritualurile legate de recoltă (Cununa grâului, Caloianul, Paparuda) – acele obiceiuri prin care oamenii Bărăganului încercau să îmblânzească cerul pentru a le trimite ploaie.

În spatele acestui uriaș tezaur de fiare, lemn și credință, salvat din calea uitării, stă o figură luminoasă, fără de care locul ar fi doar un depozit rece de vechituri: muzeografa. 

Pe mine, GPS-ul m-a lăsat în spatele muzeului. Bâjbâiam. Muzeografa a venit și m-a recuperat de pe străzi. „Poftiți!”. Apoi, am văzut că mai era un sfert de oră din programul de sâmbătă. Mi-a povestit fără timp. A vorbit despre o simplă seceră ruginită de parcă ar depăna povestea unui membru al familiei. 

Muzeografa nu mi-a livrat date seci sau ani de producție citiți de pe o etichetă. Îți descrie mirosul pâinii coapte în cuptoarele de pământ, sudoarea țăranului care strângea ciorchinii de grâu sub soarele de foc și disperarea comunității când cerul refuza să plouă.

Muzeografa nu doar conservă trecutul, ci îl ține în viață, oferindu-le vizitatorilor exact ceea ce stațiunea de la Amara a pierdut pe drum: atenție, demnitate și o dragoste necondiționată pentru rădăcini.

La Hambar. În Slobozia

Pentru a încheia o zi marcată de contrastele brutale ale Amarei și de nostalgia curată de la Muzeul Agriculturii, pașii te poartă, aproape firesc, spre un ultim paradox. Ascuns în inima Sloboziei, rătăcit și parțial sufocat de cenușiul dens al blocurilor comuniste cu fațade scorojite, se află Restaurantul Hambar.

Este o apariție aproape ireală în acel peisaj urban tern. Scapi de sub dictatura betonului de afară și intri într-o oază de lemn, texturi naturale și o lumină difuză. Numele nu e ales la întâmplare; designul interior aduce aminte, într-o cheie modernă și rafinată, de magaziile de grâne ale Bărăganului, legându-se subtil de istoria agricolă pe care ai descoperit-o peste zi.

Aici, la finalul zilei, zgomotul orașului și apăsarea paraginii se dizolvă. În timp ce înveți să guști liniștea, privind pe fereastră siluetele blocurilor ce par acum mai puțin amenințătoare, realizezi că Hambar este exact ceea ce îi lipsește Amarei: o reinventare asumată, un spațiu unde trecutul aspru al câmpiei este îmblânzit și transformat în confort. Cu un pahar de vin în față și gustul unei mâncări excelente, reportajul se încheie de la sine, într-un amurg cald de Ialomița, la granița perfectă dintre ce a fost și ce ar putea să fie.

Dar reportajul nu vrea să se termine

La masa de la Hambar a ajuns un ospătar trecut prin viață, un veteran al restaurantelor din Slobozia. În timp ce așază tacâmurile, începe să-și spună viața cu o sinceritate dezarmantă:

„Sunt aici, în meseria asta, de dinainte de Revoluție. Am trecut prin toate cârciumile și restaurantele pe care Slobozia le-a văzut deschizându-se și prăbușindu-se”, îți spune, privind preț de o secundă pe fereastră, spre blocurile comuniste. Însă cumpăna vieții lui nu a fost tranziția economică, ci chiar momentul de cotitură al țării: decembrie 89.

„M-am îmbolnăvit grav în Armată, chiar înainte de evenimente. Când a început Revoluția, eram la pământ, măcinat de o boală cruntă, iar spitalele erau un haos total. Dacă am scăpat și m-am vindecat, a fost doar datorită familiei. M-au smuls din ghearele morții cu dragoste și încăpățânare. Ei au fost salvarea mea”, mărturisește ospătarul. După ce s-a pus pe picioare, a rămas în Slobozia, fidel acestei meserii, refuzând să fugă, așa cum au făcut-o mulți alții.

Antreul – Pate de ficat de pui cu anason: „Începem cu ceva fin, domnule”, spune el, așezând farfuria cu o delicatețe surprinzătoare pentru palmele sale muncite. „Este un pate de ficat de pui, cremos și fin ca o mătase, dar secretul e anasonul. Condimentul ăsta îi dă o notă ușor exotică, mentolată, care îți taie grăsimea și îți trezește toate simțurile. E ca o adiere surprinzătoare care vine de peste câmpia uscată a Bărăganului”.

Obrăjori de vită gătiți lent. Când aduce farfuria principală, ochii îi strălucesc de mândria profesionistului. „Carnea asta a stat la cuptor o noapte întreagă, la foc mic, în sos de vin roșu și mirodenii. E atât de fragedă, încât nu aveți nevoie de cuțit. Se topește în gură ca amintirile bune. Iar piureul de țelină e mătăsos, exact ca nămolul bun de la Amara, dar mult mai gustos, vă garantez!”.

După Obrăjori, gândește reporterul la eroarea lui:

Să mă întorc la Amara. Amara este o formă bizară de bine. Aici, timpul curge mult mai încet. Faptul că totul e ieftin și modest elimină presiunea socială de „a epata”. Turiștii pot sta în „pătratul” lor de siguranță, pe o bancă, pur și simplu privind lacul sau ecranul telefonului, fără să simtă obligația de a fi într-un loc exclusivist. E o vacanță la firul ierbii, unde poți fi tu însuți în cel mai banal mod cu putință.

În ecuația aspră și complicată a Amarei și Sloboziei 

Unde paragina și splendoarea sălbatică se izbesc la fiecare pas, „binele” nu vine din investiții de milioane de euro. Adevăratul bine al locului, cel care vindecă mai profund, la fel ca nămolul sapropelic, este cel administrat direct de oameni. Oamenii care stau în cușcă, care-s prieteni de-o vacanță, muzeografa de la Slobozia și ospătarul de la Hambar.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro