Alice Munro a murit la vârsta de 92 de ani. Laureată a premiului Nobel pentru Literatură, scriitoarea a fost numită „Cehov canadian”

Numită cândva „Cehov canadian” de Cynthia Ozick, Munro a creat o operă bazată pe forme şi subiecte ignorate în mod tradiţional de curentul literar dominant. Abia mai târziu, reputaţia lui Munro a început să crească, poveştile sale discrete despre oameni aparent simpli din Canada, un oraş mic şi lipsit de dramatism, adunând o mulţime de premii internaţionale, inclusiv premiul Nobel pentru Literatură în 2013.

Margaret Atwood a numit-o cândva „unul dintre cei mai importanţi scriitori de ficţiune englezească din epoca noastră”.

Salman Rushdie a lăudat-o drept „un maestru al formei”, în timp ce Jonathan Franzen a scris odată: „Munro este unul dintre cei câţiva scriitori, unii în viaţă, majoritatea morţi, pe care îi am în vedere când spun că ficţiunea este religia mea”. 

Se descria drept o „gospodină de categoria B-minus”

Născută în 1931 într-o familie de fermieri de vulpi şi păsări de curte care locuiau în afara oraşului Wingham, Ontario, şi care se luptau să supravieţuiască în timpul Marii Crize, Munro a mers la universitate cu o bursă şi a studiat timp de doi ani înainte de a se muta la Vancouver împreună cu primul ei soţ, James Munro, în 1951.

Descriindu-se ca fiind o „gospodină de categoria B-minus” în această perioadă – trebuia să îi ceară soţului ei bani pentru a cumpăra alimente – Munro a început să scrie atunci când fiicele ei dormeau, păstrând piesele scurte, deoarece era prea greu să se concentreze pentru perioade lungi de timp. („Eram mare amatoare de sieste”, a declarat ea pentru The Observer în 2005).

Poveştile lui Munro au început să fie publicate în reviste precum Tamarack Review, Montrealer şi Canadian Forum, adunând treptat suficient pentru o colecţie care a apărut în 1968. 

Povești inspirate de propriile experiențe

Operaţia pe cord deschis din 2001 a adus cu sine o percepţie sporită a propriei sale mortalităţi, iar Munro a scris tot mai mult în jurul bolii şi al memoriei. O povestire despre un personaj diagnosticat cu cancer publicată în The New Yorker în 2008, „Free Radicals”, a fost urmată un an mai târziu de recunoaşterea faptului că şi ea a avut cancer. O ultimă colecţie de povestiri, „Dear Life” din 2012, a inclus patru piese autobiografice pe care autoarea le-a numit „primele şi ultimele – şi cele mai apropiate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

Vorbind pentru The Guardian în 2013, Munro a explicat că „a scris poveşti personale toată viaţa mea”.

„Sper că sunt o lectură plăcută”, a spus ea. „Sper că ele îi mişcă pe oameni. Când îmi place o poveste este pentru că face ceva… o lovitură în piept”.

FOTO: Profimedia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE