Avertismentul unui mare istoric contemporan despre viitorul UE: „Europa se află sub atac militar din partea Rusiei, politic din partea Statelor Unite și economic din partea Chinei”

Timp de aproape 50 de ani, Timothy Garton Ash, istoric, scriitor și comentator britanic de prestigiu, a traversat Europa ca martor direct al marilor ei transformări, de la modul în care s-a recuperat lent după cel de-Al Doilea Război Mondial, la cum s-a apropiat de idealul unui continent liber, pașnic și unit și până la timpul prezent, când incertitudinea a pus din nou stăpânire pe valorile democratice. În cartea sa „Patriile noastre – o istorie personală a Europei” (Humanitas), așa cum notează Iulian Comănescu în traducerea ei, autorul explorează tensiunea dintre idealul european și realitățile dure ale politicii de putere și oferă o perspectivă unică asupra momentelor de cotitură care ne-au modelat prezentul: „De la Europa Războiului Rece la cea de după 1989, de la Est la Vest, de la Revoluția Maghiară la războiul din Ucraina, această carte îmbină istoria mare cu experiența personală, jurnalul de călătorie cu analiza lucidă”.

În discuția pe care am purtat-o cu Ash, profesorul de studii europene la Universitatea Oxford vorbește despre o Europă care intră într-o nouă epocă a nesiguranței. Istoricul britanic avertizează că războiul din Ucraina, revenirea naționalismului și schimbarea relației cu Statele Unite au pus sub semnul întrebării ideea unui continent stabil. „Totul se poate destrăma extrem de repede”, subliniază el.

Democrația europeană, pusă din nou la încercare 

Libertatea: Ați scris „Patriile noastre” de-a lungul a aproape 50 de ani, în baza experiențelor directe și întâlnirilor reale pe care le-ați avut. Dacă priviți în urmă, ce v-au învățat europenii obișnuiți despre reziliență și despre felul în care libertatea este construită sau pierdută?
Timothy Garton Ash: Dacă ne întoarcem cu 50 de ani în urmă, cea mai mare parte a Europei încă trăia sub dictaturi, iar Al Doilea Război Mondial, Holocaustul și Gulagul erau încă amintiri recente. Asta era Europa pe care am întâlnit-o pentru prima dată, acum 50 de ani. Chiar și Europa de Sud (Spania, Portugalia și Grecia) abia ieșea din dictaturi fasciste. Și când te gândești la asta, îți dai seama cât de uimitor este că am ajuns la Europa de astăzi, cu o Uniune Europeană formată din 27 de state membre și un NATO format din 32 de state, cu mai mult de jumătate din continent în UE sau NATO ori în ambele. Cele mai multe dintre țările din această Europă sunt democrații liberale, iar Ungaria a devenit din nou una. Cred că lecția este despre capacitatea europenilor de a învăța din propria lor experiență directă și teribilă a războiului și a dictaturii, pentru a construi ceva mai bun.

– Cu toate astea, astăzi vedem din nou o atracție față de regimurile autoritare. Care credeți că sunt lucrurile pe care le-am „uitat” despre democrație și care ne fac mai vulnerabili astăzi?
– Una dintre ideile centrale ale cărții mele este ceea ce eu numesc „motorul memoriei”. Și anume că oamenii învață din experiențele rele pe care le-au trăit (și Dumnezeu știe că România înțelege ce înseamnă experiențe rele, după ce a trăit condusă de Ceaușescu), iar ele devin combustibil pentru motorul memoriei lor și îi împing înainte să spună: vrem să construim ceva mai bun; iar acel ceva mai bun este Europa. Apropo, am fost pentru prima dată în România în 1979 și încă-mi amintesc extrem de clar acele momente. 

Problema pe care o avem astăzi este că avem o întreagă generație de europeni care nu au cunoscut nimic altceva decât, în linii mari, o Europă relativ liberă, relativ prosperă, relativ democratică, iar acum se confruntă cu un război interstatal în toată regula (războiul total al Rusiei împotriva Ucrainei), cu posibilitatea revenirii fascismului sau a ceva foarte apropiat de fascism în multe dintre țările noastre, cu inegalități dramatice, ca să nu mai vorbim despre inteligența artificială care vine peste noi, dar și cu o Americă ce ne abandonează. Așadar, întrebarea este dacă o generație de europeni ale căror vieți au urmat o traiectorie în direcția opusă, dacă înțelegeți ce vreau să spun, de la mai bine spre mai rău, în loc de la mai rău spre mai bine, poate face față acestor provocări.

„Încă există multe lucruri pentru care merită să luptăm”

– Și apropo de ceea ce ați spus, priviți Europa de astăzi mai degrabă cu speranță sau cu îngrijorare?
– La finalul cărții mele îl citez pe unul dintre adevărații eroi ai volumului, Václav Havel (n.r. – ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Republicii Cehe), și celebra sa distincție între speranță și optimism. El spune că speranța nu este o predicție. Nu este certitudinea că lucrurile se vor îmbunătăți. Speranța este credința că există lucruri pentru care merită să lupți, indiferent dacă rezultatul va fi bun sau nu. Și exact în acest spirit aș spune că am multă speranță, pentru că încă există multe lucruri pentru care merită să luptăm. Dar, din punct de vedere analitic, îmi este foarte greu să fiu optimist.

– Ați spus că marile figuri care modelează istoria de astăzi sunt în mare parte din afara Uniunii Europene, precum Vladimir Putin, Xi Jinping, Donald Trump sau Volodimir Zelenski. Concret, ce ne spune acest lucru despre felul în care funcționează puterea în lume astăzi? Și de ce, chiar dacă Europa are lideri competenți, nu reușește să producă lideri care să modeleze decisiv cursul istoriei?
– Cred că uneori ne concentrăm prea mult pe lideri sau pe lipsa lor, ceea ce, într-un fel, ia responsabilitatea de pe umerii noștri. Nu spun că avem întotdeauna liderii pe care îi merităm, dar depinde de noi toți, nu doar de lideri. Așadar, cred că un lucru cu adevărat nou este că Europa se află acum în ceea ce eu numesc o lume postoccidentală. 

Cu alte cuvinte, pentru prima dată în mai bine de 200 de ani, avem o lume în care marile și mijlociile puteri din afara nucleului occidental, adică Europa, Statele Unite și Canada, au suficientă bogăție și putere pentru a contrabalansa Occidentul. Exact asta am văzut în războiul total al Rusiei împotriva Ucrainei, nu-i așa? Am aruncat asupra economiei ruse un val uriaș de sancțiuni. Până de curând, economia Rusiei mergea chiar foarte bine, mai bine decât a multora dintre noi, pentru că rușii au de partea lor China, India, Turcia, Brazilia și Africa de Sud  Așadar, acesta este un fenomen exterior Europei și unul cu adevărat nou. Iar pericolul cu care ne confruntăm acum noi, europenii, și este probabil pentru prima dată când ne confruntăm cu acest pericol de o mie de ani încoace, sau cel puțin de la asediul Vienei de către otomani, în secolul al XVII-lea, este acela că am putea înceta să mai fim stăpâni pe propriul nostru destin. Un prieten de-ai mei de aici, de la Oxford, tocmai a scris o carte intitulată „The Scramble for Europe”. La sfârșitul secolului al XIX-lea a existat o „împărțire a Africii”, în care imperiile europene își împărțeau bucăți din Africa. Acum, pericolul este ca China și Rusia și alții să înceapă să ia bucăți din Europa. 

„Economia Rusiei are doar dimensiunea economiei Italiei”

– În „Patriile noastre”, arătați cât de fragilă poate fi ordinea europeană. Războiul declanșat de Vladimir Putin în Ucraina pare să fie un punct de cotitură pentru Europa. Credeți că Europa este cu adevărat pregătită să susțină acest efort pe termen lung sau vedem deja semne de oboseală?
– Vedem atât semne ale unei unități fără precedent, cât și semne ale unei fragmentări tot mai mari. Aș putea spune că forțele integrării și cele ale dezintegrării nu au fost niciodată atât de fin echilibrate cum sunt acum. Sunt aproape egal distribuite. Iar ceea ce vom afla în următorii cinci ani, printr-o întreagă serie de alegeri naționale (tocmai ați avut unele în România, anul viitor vor fi alegerile parlamentare din Polonia, apoi alegerile prezidențiale din Franța, iar apoi Italia, Spania, Germania și Marea Britanie în 2029), este care dintre aceste două seturi de forțe, cele ale integrării sau cele ale dezintegrării, va avea câștig de cauză. 

Ceea ce este clar e că Europa se află sub atac militar din partea Rusiei, politic din partea Statelor Unite și economic din partea Chinei. Adesea uităm de acest al treilea aspect. Este un set de provocări fără precedent. Va fi nevoie de un răspuns foarte puternic și hotărât din partea Europei pentru a face față acestor trei provocări simultane.

– Pare aproape imposibil.
– Nu, nu cred că este imposibil. Chiar nu cred asta. Adică, din punct de vedere analitic, s-ar putea să fiu pesimist, dar nu cred că este imposibil. Uitați-vă, pentru început, la economia europeană. Potrivit Fondului Monetar Internațional, barierele pe care le avem în interiorul pieței unice sunt echivalente cu un tarif de aproximativ 44% pentru circulația bunurilor și de peste 100% pentru circulația serviciilor. Așa că, dacă am face pur și simplu ceea ce sugerează Mario Draghi (n.r. – economist și fost prim-ministru al Italiei), am avea un avantaj economic enorm. Și avem o piață unică uriașă. Dacă doar ne-am organiza mai bine în domeniul apărării. Trebuie să ținem cont că economia Rusiei are doar dimensiunea economiei Italiei. Economiile noastre combinate sunt de 10 sau 12 ori mai mari decât cea a Rusiei. Desigur că este posibil. Dar problema-cheie este, și asta este, de fapt, una dintre temele cărții mele, că politica rămâne încă națională.

– România se află astăzi în prima linie geopolitică: la granița cu Ucraina, aliat NATO, găzduiește o prezență militară americană și este indirect expusă tensiunilor care implică Iranul. Din perspectiva dumneavoastră istorică, este România pregătită pentru acest rol sau este mai vulnerabilă decât pare?
– Uitați, dacă Vladimir Putin reușește să ocupe chiar și doar cinci kilometri pătrați de teritoriu NATO, oriunde, de la coasta Mării Negre până în Estonia, nordul Finlandei sau Norvegia, atunci va demonstra că NATO este un tigru de hârtie. Și atunci vom fi cu toții vulnerabili. Așa că nu cred că România este mai vulnerabilă din punct de vedere militar decât orice altă țară de pe flancul estic. Cred că ori rezistăm împreună, ori cădem împreună. 

Desigur, ceea ce se întreabă mulți oameni din afara României, acum că Viktor Orbán nu mai e la putere, este dacă una dintre aceste țări, Slovacia sau România, va deveni noul actor din Uniunea Europeană care va folosi dreptul de veto în favoarea Rusiei. Răspunsul meu provizoriu este nu. Cred că Viktor Orbán a fost un caz unic; el era ceea ce aș numi „șantajistul-șef” al Uniunii Europene. Dar, cu siguranță, oamenii privesc acum către România, parțial din motive geopolitice, dar și pentru a răspunde acestei întrebări.

„Trebuie să continuăm să ne ascultăm și să vorbim unii cu alții”

– Și din tot ceea ce ați studiat despre prăbușirea și refacerea democrațiilor, ce face diferența între o societate care rezistă și una care cedează?
– Este o întrebare foarte interesantă și foarte amplă. Cred că, în ultimă instanță, democrațiile trebuie să livreze. Toată lumea îl critică pe Francis Fukuyama (n.r. – sociolog și politolog american) și ideea lui despre sfârșitul istoriei. Dar ideea de atunci era că nu părea să existe o alternativă ideologică serioasă la capitalismul liberal-democratic. Însă în cea mai mare parte a secolului al XX-lea au existat două mari alternative: fascismul și comunismul. 

Mai întâi a fost discreditat fascismul, apoi comunismul. Acum există din nou o altă alternativă, ceea ce am putea numi autoritarismul dezvoltării. Cifrele privind tinerii europeni care cred că democrația pur și simplu nu poate oferi locuințe accesibile sau măsuri eficiente împotriva schimbărilor climatice sunt destul de alarmante. Numărul tinerilor care se îndreaptă către partidele de extremă dreapta este, de asemenea, cu adevărat alarmant. Așa că, mai degrabă decât să încerc să generalizez despre anumite societăți, aș spune că trebuie să ne concentrăm cu o precizie absolută pe capacitatea democrațiilor de a oferi lucrurile pe care oamenii le vor și de care au nevoie cu adevărat.

– Într-un context global, cum este și cel al României, marcat de frustrare economică și divizare, de unde vin resursele reale pentru apărarea libertății?
– Aș spune: continuați să ascultați și să vorbiți unii cu alții! Un lucru de care democrația a avut întotdeauna nevoie, încă de când a fost inventată în Atena antică, este o sferă publică comună, în care oamenii se întâlnesc, asemenea cetățenilor Atenei antice, ascultă toate argumentele, sunt confruntați cu faptele și apoi iau o decizie. Asta era ceea ce primeam odinioară prin intermediul presei, nu-i așa? Mari instituții de presă precum BBC, ziare importante precum al vostru, da, aveau orientările lor politice, dar cumva exista o conversație comună. 

Ceea ce se întâmplă acum, din cauza marilor platforme tehnologice și a rețelelor sociale, a transformării spațiului informațional și, desigur, a dezinformării, inclusiv a celei rusești, este că nu mai avem doar polarizare, ci și fragmentare. Fiecare se retrage în propriul său mic spațiu. Este un tip de problemă sistemică, deci trebuie să abordăm problema la nivelul sistemului, dar este și o responsabilitate a cetățenilor obișnuiți. Așa că trebuie să continuăm să ne ascultăm și să vorbim unii cu alții cât mai mult posibil.

„Problema este că Europa e divizată”

– Aș vrea să vorbim și despre conflictul dintre Israel și Gaza, unde vedem un nivel extrem de violență, documentat constant de jurnaliști și organizații internaționale. De ce nu vedem o presiune mai puternică din partea Europei pentru oprirea acestui conflict? De ce suferința vizibilă nu mai generează o mobilizare reală? Am devenit, ca societăți democratice, mai indiferenți față de tragediile care nu ne afectează direct?
– Cred că unitatea și hotărârea Europei în privința Ucrainei au fost impresionante. Iar lipsa de unitate a Europei și incapacitatea de a avea o poziție comună în Orientul Mijlociu au fost la fel de deprimante. Și nu cred că motivul este faptul că unul dintre conflicte e puțin mai departe. Pentru că, până la urmă, Israelul nu este atât de departe de Grecia comparativ cu Ucraina. 

Cred că problema este că Europa e divizată. Între poziția adoptată de domnul Sánchez în Spania și cea adoptată de cancelarul german există lumi întregi diferență. Iar atunci când suntem dezbinați, nu avem o voce credibilă și avem foarte puțină influență. Problema suplimentară este că, pentru restul lumii, pentru lumea postoccidentală, ceea ce am spus despre respectarea dreptului internațional, a drepturilor omului și a legilor războiului în cazul Ucrainei pare acum o ipocrizie totală, având în vedere ceea ce nu spunem despre Gaza sau Liban, nu-i așa? 

Nu sunt exact aceleași situații. Războiul total din Ucraina nu a început cu teroriști ucraineni atacând Rusia. Gaza a început cu atacul teroriștilor palestinieni asupra Israelului, într-un mod îngrozitor, pe 7 octombrie 2023. Dar, cu toate acestea, au existat în mod clar încălcări, crime de război, încălcări ale dreptului internațional umanitar la o scară foarte mare. Și cred că, pentru propria noastră credibilitate ca Europă, dacă reprezentăm ceva, trebuie să rămânem consecvenți, chiar dacă în cele din urmă nu putem face foarte multe, atât timp cât Statele Unite, sub Donald Trump, susțin Israelul fără rezerve. Dar cred că este totuși important să recunoaștem acest lucru și să o spunem clar.

– Și apropo de asta, în ce măsură revenirea lui Donald Trump în prim-planul politicii globale schimbă echilibrul democrației liberale, nu doar în Statele Unite, ci și în Europa?
– Ne aflăm într-o situație absolut fără precedent, pe care cred că oricine a crescut în România anilor 90 sau începutul anilor 2000 ar fi considerat-o de neconceput. Avem un dublu atac din partea Statelor Unite. În primul rând, noi, europenii, inclusiv România, nu ne mai putem baza pe Statele Unite pentru securitatea noastră. Dacă are loc un atac rusesc undeva pe flancul estic al NATO, va fi nevoie de forțe europene pentru a ne apăra, pentru că nu putem fi siguri că Donald Trump nu va spune: „Voi, europenii, nu m-ați susținut în războiul meu împotriva Iranului, așa că nici eu nu vă voi susține în războiul vostru împotriva Rusiei”. 

Acest lucru este fără precedent. Dar, în același timp, există și un al doilea aspect: în istoria modernă, am avut perioade în care Statele Unite au fost oarecum indiferente față de Europa și s-au îndepărtat de ea timp de multe decenii. De asemenea, am avut și perioade, precum în anii 1990 și 2000, în care Statele Unite au susținut ferm o Europă liberală, democratică și, desigur, capitalistă. Acum, pentru prima dată, Statele Unite susțin explicit o Europă antiliberală, naționalistă, antidemocratică și vor explicit să transforme Uniunea Europeană până la punctul în care să nu mai fie recognoscibilă. În caz contrar, UE este considerată un inamic. 

În acest moment, Statele Unite sunt un inamic al Uniunii Europene. Iar aceasta este o provocare dublă fără precedent, care pune sub semnul întrebării tot ceea ce credeam până acum. Și, apropo, președintele Trump mai are puțin sub o mie de zile de mandat, dar va rămâne în funcție până pe 20 ianuarie 2029. Și apoi cine știe? Dacă succesorul său ar fi J.D. Vance, el ar fi și mai extrem în ambele privințe: mai izolaționist și mai hotărât să susțină ideologic forțele antiliberale.

– Și credeți că Uniunea Europeană percepe această amenințare în profunzimea ei?
– Cred că majoritatea europenilor văd acest lucru. Dar îl simt ei în profunzime, în sensul, și mai important, în propriii lor mușchi? Cu alte cuvinte, îi motivează cu adevărat să reacționeze, să facă acele lucruri dificile pe care trebuie să le facem pentru a contracara Rusia militar, Statele Unite politic și China economic? Este o sarcină uriașă. Aici trebuie să recunosc că am îndoielile mele. Și, apropo, este unul dintre motivele pentru care am scris această carte, „Patriile noastre”: pentru a le reaminti oamenilor de unde venim. Mulți tineri europeni iau de-a gata această Europă minunată pe care am avut-o până de curând, atât de mare, atât de relativ unită, atât de prosperă, atât de liberă. Te trezești dimineața și poți zbura dintr-un capăt al continentului în celălalt. Nu luați asta ca pe ceva garantat! Pentru cea mai mare parte a istoriei sale, Europa nu a arătat așa. Când am început să călătoresc prin Europa, nici atunci nu era așa. Iar totul se poate destrăma extrem de repede.  

– Dacă privim înainte, nu știu, poate peste 10 sau 15 ani, sau poate chiar peste cinci, pe baza a tot ceea ce ați văzut și studiat, care ar fi momentul în care ar trebui să ne alarmăm cu adevărat că democrația europeană este în pericol?
– Ieri? Nu, ar trebui deja, dacă e să fim sinceri, să pornim de la cel mai rău scenariu posibil. Cred că există o distincție interesantă între frică și anxietate. Pentru că frica poate mobiliza. Ai reacția de luptă sau fugă, nu-i așa? Și asta vedem în mare parte din flancul estic al NATO. Dacă ești chiar lângă Rusia, asta vezi și în Ucraina. Anxietatea însă, și există multă anxietate, tinde să paralizeze. Oamenii sunt paralizați de anxietate. Cred că ceea ce încerc să spun este că avem nevoie de mai puțină anxietate și de mai multă frică. Dar de acel tip de frică ce te face să lupți, nu să fugi. Și, într-un fel, acesta a fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte: să le spun oamenilor: aveți această Europă extraordinară, haideți să o păstrăm! Să continuăm să luptăm pentru asta!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE