Bacalaureatul instituit în 1925 cu rezultate „tragice”. Era apreciată în primul rând gândirea critică: „Să se poată constata influența pe care au avut-o studiile asupra formării cugetării elevilor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În iulie 1925, după o pauză de 27 de ani, era reintrodus în școlile din România examenul de bacalaureat, printr-un ordin semnat de regele Ferdinand I și de ministrul Instrucțiunii Publice, Constantin Angelescu.
Cuprins:
- Examen susținut în fața unui profesor universitar
- Probele la Bac în 1925
- Examenul oral era proba regină
- Cum erau notați candidații
- Respinșii repetau examenul în întregime
- Rezultate „tragice” ale primului examen
- Părinții respinșilor au mers la rege
- Bacalaureatul nou nu mai era considerat o „tortură a mintei”
- Cum se dădea bacul la finalul anilor 1800
Decizia a fost luată la insistențele profesorilor universitari, dezamăgiți de „elementele insuficient pregătite” care se strecurau în instituțiile de învățământ superior. Noua reformă a învățământului a fost primită cu reticență de opinia publică, examenul maturității fiind considerat în epocă drept un „adevărat instrument de tortură a tineretului”.
Examen susținut în fața unui profesor universitar
În ciuda criticilor înverșunate, noua lege a învățământului a fost aprobată în Senat și a intrat în vigoare la data de 11 aprilie 1925, elevii de liceu din anul terminal fiind obligați să susțină examenul de bacalaureat dacă își doreau să continue studiile la universitate.
Ministrul Angelescu nu a cedat presiunilor opiniei publice care ceruse vehement ca noile reglementări să intre în vigoare cu următorul an școlar, elevii nefiind pregătiți suficient de bine pentru un examen atât de complex.
Bacalaureatul din 1925 a fost organizat în două sesiuni, una de vară, între 25 iunie și 10 iulie și cea din toamnă, programată pentru perioada 15 și 30 septembrie. Elevii înscriși urmau să susțină probele în fața unei comisii formată din șase profesorii titulari de la clasele superioare ale liceelor de stat, „așa încât să fie reprezentate toate specialitățile asupra cărora se va face examenul”.
Președintele comisiei era desemnat un profesor universitar de la facultățile de litere sau științe, sau dintre foștii inspectori școlari ai învățământului secundar de specialități literare ori științifice, numiți prin decret regal.
Participarea profesorilor la examen era obligatorie prin lege, refuzul sau absența fiind sancționate drastic cu tăiere din leafă sau „darea în judecată disciplinară”, în caz de recidivă.
Probele la Bac în 1925
Elevii participanți la examen susțineau un examen „scriptic” (n.r. - scris) la limba română, limba franceză, iar cea de-a treia probă era diferită în funcție de profilul liceului: latină pentru absolvenții secțiunilor clasice și moderne și matematici pentru absolvenții de la real.
La limba română erau apreciate în primul rând originalitatea, gândirea critică și exprimarea corectă și nu neapărat capacitatea elevului de a reda informații memorate mecanic.
„Scopul ei (n.r. probei) este să dovedească, pe lângă cunoștințele candidatului, corectitudinea limbei scrise, metoda și claritatea exprimării ideilor, precum și îngrijirea formei. Subiectul acestei probe poate fi o compunere literară sau expunerea unui subiect general de literatură, istorie sau științe, din materia prevăzută pentru examenul de bacalaureat. Este interzisă consultarea de cărți,notițe, etc”, sunt prevederile legale care făceau referire la organizarea primului Bacalaureat din România de după Primul Război Mondial.
Proba a doua era o traducere din limba română în limba franceză. „Textul de tradus va fi de 10-12 rânduri și va consta dintr’o bucată ușoară, fără arhaisme, particularități de limbă, greutăți sintactice, ori de stil. Elevii nu au voie să întrebuințeze dicționar, dar profesorul va notă pe tablă traducerea cuvintelor pe care elevii ar putea să nu le cunoască”, se arată în documentul citat.
La cea de-a treia probă, elevii de la secțiunile clasice și moderne aveau de tradus „o bucată din latinește în românește, de greutatea ultimelor două clase ale școalei lor, în întindere de 10-12 rânduri, putându-se servi de dicționare”.
Absolvenții de real aveau de rezolvat o problemă de matematici de greutatea ultimelor trei clase de liceu, secția reală. Timpul de lucru era de două ore pentru fiecare probă, iar notarea se făcea ca și astăzi, de la 1 la 10.
Examenul oral era proba regină
La două zile de la susținerea „examenului scriptic”, comisia anunța rezultatele parțiale. Erau considerați respinși candidații care obțineau la două probe nota 4. Candidații cu o singură notă de 4 erau declarați admiși la proba scrisă și aveau dreptul să intre „la oral”, considerată în epocă proba de foc a bacalaureatului.
Examenul oral se susținea în fața comisiei în plen, elevii fiind interogați dintr-o lungă listă de materii studiate în ultimii doi ani de liceu. Toți membrii comisiei puneau întrebări elevilor, inclusiv președintele, care, așa cu am arătat, era profesor universitar.
Absolvenții de liceu trebuia să fie capabil să răspundă la întrebări din istorie, geografie, drept, limbi clasice și evident științe.
Candidații reușiți la examenul scriptic erau împărțiți în serii zilnice de câte cel mult 20 candidați.
„Toți candidații vor fi examinați din limba română, istoria patriei, geografia României, instrucția civică (drept constituțional și administrativ), și limba franceză. Pe lângă aceasta, absolvenții secției clasice vor fi examinați din limba latină și elină, iar cei ai secției reale, din matematici și științe fizico-chimice și științe naturale”, prevedea noua lege a învățământului.
Cum erau notați candidații
Era evaluată mai degrabă capacitatea elevului de a înțelege un anumit fenomen decât capacitatea de a memora o informație. Acest aspect era explicit și insistent menționat în lege.
Elevii aflau rezultatele chiar în seara examenului. Erau declarați respinși de la examenul oral candidații care obțineau la o materie o notă mai mică de 4. Fiecare dintre profesori acorda un punctaj, iar în caz de divergențe decidea majoritatea, nota președintelui comisiei fiind în cele din urmă cea care făcea diferența.
Se făcea ulterior o medie între notele obținute la cele două examene, scris și oral, iar declarați admiși la bacalaureat erau doar elevii care obțineau nota finală 6.
Respinșii repetau examenul în întregime
Absolvenții de liceu nu aveau drept de corigență la examenul de bacalaureat. Candidații respinși la o sesiune se puteau prezenta la una dintre sesiunile următoare „spre a depune din nou examenul în întregime”.
Repetau în întregime bacalaureatul inclusiv candidații cari întrerupeau examenul în decursul probelor. Examenul se relua cap-coadă. Nu conta că la una dintre probele la care a participat, elevul reușise să obțină o notă de trecere. Nu erau admise excepții și nu se făceau derogări.
Diploma de bacalaureat se emitea în termen de zece zile de la finalizarea examenelor, aceasta fiind singurul document care îi permitea elevului român să-și continue studiile la universitățile din România. Pentru admiterea în învățământul superior diplomele obținute în alte țări nu erau recunoscute, absolvenții străini fiind supuși unei examinări suplimentare pentru a li se echivala studiile.
Rezultate „tragice” ale primului examen
Anunțat la mijlocul anului școlar 1924-1925 și în condiții severe de examinare, rezultatele primului bacalaureat din România au fost mult sub așteptări, considerate de-a dreptul „tragice”.
Au fost raportate licee, în special din Ardeal și Banat, unde niciun elev nu a reușit să promoveze. Conform statisticilor publicate de presa vremii, la sesiunea din iulie 1925 au obținut medii peste 6 doar 48,5 % din numărul candidaților prezenți în examen.
„S-au prezentat 3887 de candidaţi, dintre cari 1650 înaintea comisiunilor din vechiul Regat; 1558 în Transilvania; 354 în Bucovina şi 429 în Basarabia.
Au reuşit în total 1887 candidaţi, adică 48,5 la sută din numărul celor prezentaţi şi anume: 955 sau 57,8 la sută în vechiul Regat, 671 sau 43,1 la sută în Transilvania, 122 sau 34,2 la sută în Bucovina şi 145 sau 39,8 la sută în Basarabia”, potrivit informațiilor publicate în ziarul Curentul din 23 iulie 1925.
Dacă liceenii din București au reușit să treacă de examenul maturității într-un procent decent, în Ardeal situația a fost mult mai dramatică, fiind licee unde niciun candidat nu a reușit să obțină media de trecere.
Au salvat reputația școlii ardelene rezultatele obținute la liceele de fete.
„Ieri s’au terminat examenele de bacalaureat în Cluj, cu următorul rezultat tragic. Comisia de la liceul «Regina Maria» a respins de la liceul din Năsăud din 25 candidați 11, Bistrița din 32 a respins 20, Dej prezentat 21 respinși 10, Gherla prezentat 28 respinși 8, Cluj «Regina Maria» prezentat 14 eleve, cari toate au fost admise.
La liceul «Gh. Barițiu» s’au prezentat 37 și au fost respinși 10, liceul «Tarbut» prezentat 6, respinși 6, liceul «Piarist» rom. Cat. prezentat 19, respinși 16, «Marianum» prezentat 14 respinși 10, lic. de fete reformat, prezentat 9 respinși 8, liceul de fete «Tarbut» prezentat 4 respinși 3, «Colegiul Unitar» prezentat 30 respinși 29, lipc. reformat prezentat 35 respinși 32”, anunța ziarul Patria, în ediția din 8 iulie 1925.
Părinții respinșilor au mers la rege
Eșecul elevilor la bacalaureat a avut un răsunet în întreaga țară. Părinții elevilor căzuți, revoltați de situația în care se găseau copiii lor, s-au organizat în comitete, iar reprezentanții lor au mers în delegație la rege pentru a cere clemență. Se cerea revizuirea dispozițiilor școlare și o abordare mai „omenească” a legii bacalaureatului, considerată în epocă „nedreptăţitoare”.
În zilele care au urmat afișării rezultatelor, ziarele abundau de articole care criticau legea bacalaureatului care nu ținea cont de niciun principiu pedagogic, acuzau atât părinții cât și profesorii.
În primul rând, elevii care au participat la bac în sesiunea din iulie 1925 erau considerați „sacrificați de război”, obligați să studieze pe apucate, cu educatori slab pregătiți, care abordau materia în funcție de preferințe, fără să țină cont de rigorile impuse de minister. Apoi a fost criticat modul în care a fost organizat examenul în sine. Elevii care nu locuiau în marile orașe au fost nevoiți să se deplaseze în centrele de examinare din București, Cluj, Cernăuți, „cu bagajele în spate, neștiind unde se vor adăposti” ceea ce a pricinuit o „adâncă demoralizare”.
A fost criticat inclusiv modul în care a fost comunicată în țară materia de examen, mulți dintre elevii din Ardeal fiind informați târziu sau deloc în legătură cu lecțiile pe care le-ar fi avut de pregătit.
„Instrucțiile ministeriale despre materialul din care vor fi examinați au sosit târziu la direcțiuni. Așa s’a întâmplat, că la secția științelor naturale, mulți elevi nu au știut, că au să răspundă și din botanică, de pildă și nu au repetat materialul”, reclama ziarul Patria.
Astfel, „cu desorientarea în suflet, cu grijile materiale pe umeri, elevii noștri au fost nevoiți să se prezinte la examene într’o deprimantă stare sufletească”.
Bacalaureatul nou nu mai era considerat o „tortură a mintei”
Legea Angelescu, actul care reglementa organizarea examenului maturității, a avut însă și adepți care au susținut necondiționat reintroducerea examenului de bacalaureat în forma inspirată de școala franceză.
Rigorile noului regulament erau considerate cu mult superioare celor de la sfârșitul secolului al XIX-lea când bacalaureatul era un adevărat sistem de „tortură a mintei”, scria ziarul Viitorul în ediția din 17 iulie 1925.
În articol se precizează că în 1898 – an în care se organizase pentru ultima oară bacalaureatul în regat, înainte de reforma lui Spiru Haret, doar 7% dintre elevi ajungeau să participe la examenul de final de liceu.
„Tot învăţământul secundar era astfel terorizat şi presat de un examen excesiv şi care punea tot accentul pe memorie, şi excludea factorul educativ din cultura tinerească”, se arată în articolul citat.
La final de secol XIX candidații chiar erau supuși unui examen de o duritate excesivă și într-un stres psihologic de neconceput în zilele noastre. Sunt mărturiile unui absolvent de liceu din 1898, menționate în ziarul Viitorul.
Cum se dădea bacul la finalul anilor 1800
În acea perioadă la bacalaureat participau câteva zeci de elevi pe sesiune, care susțineau probe scrise la latină, franceză, istorie, matematici, limba română, chimie, fizică, supravegheați de profesori universitari severi.
Profesorul se urca pe masă, în picioare, și supraveghea de la înălțime fiecare mișcare a candidaților. Dacă observa ceva în neregulă, mergea spre locul unde sesizase mișcare, pășind din bancă în bancă peste capetele elevilor până ajungea la țintă. Nici măcar elevii eminenți nu reușeau să reziste unui astfel de chin.
„Candidaţii erau aşezaţi în bănci la distanţă de un metru unul de altul iar răposatul Istrate, în picioare pe o masă aşezată pe estrada sălei, supraveghea candidaţii sărind peste capetele candidaţilor, de la o bancă la alta şi postându-se în spatele candidatului ce-i părea suspect. Rezultatul acestei probe în scris de bacalaureat de atunci a fost că premiantul întâi al liceului Sf. Sava, premiat întâi în toate clasele din liceu, a căzut chiar de la proba în scris, ceia ce este cu atât mai curios”, sunt memoriile unui fost candidat publicate de ziarul Viitorul.
În perioada interbelică s-a vorbit pentru prima dată în spațiul public despre faptul că doar elevii care se pregăteau în particular aveau șanse să obțină diploma de bacalaureat, școala nefiind capabilă să ofere elevilor ei educația necesară pentru a depăși rigorile impuse de legea învățământului.
Sursa foto: Muzeul Național de Istorie a României
