CAMERA ASCUNSĂ. Amintirile unui vânător real de moroi, versiunea oltenească a vampirilor, care a făcut 6 luni de închisoare pentru profanare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mircică locuiește în județul Dolj și susține că nu mai face asta, dar reclamă concurenţa neloială: „Acum îi rezolvă cu o coadă de dărac în inimă”. Pe vremea lui, îi dezgropa. Un obicei vechi și sălbatic, povestit de unul dintre cei care l-au practicat.
Cuprins:
Pentru că moroii nu mai umblă aşa des ca pe vremuri, Mircică s-a băgat cioban la un crescător de capre din comună. „Stă acolo ziua şi noaptea şi vine la săptămână. Aveţi treabă cu el? S-au arătat semne? Vreunul care nu stă cuminte?”, se interesează soţia lui.
În satul lor din Dolj, şi nu numai, Mircică şi-a câştigat o reputaţie solidă în domeniul prevenirii şi combaterii bântuirilor. Acum 15 ani, după ce unele fapte ale sale au fost prezentate în presă, autorităţile, mai puţin superstiţioase prin definiţie, au demarat anchete. Mircică a fost condamnat la şase luni de închisoare cu suspendare, pentru profanare de morminte. E, așadar, un vânător de moroi cu certificat definitiv și irevocabil, de la un judecător.
„Scârţâie uşile? Sparge farfurii?”
Nu e clar pe cine sau ce ar bântui moroii într-un sat pierdut în Câmpia Olteniei, toropit de soare şi înecat de praf. Doar la cârciumă dai de oameni, iar acolo nu bagă nimeni de seamă dacă se clatină paharele. Mai vezi şi bătrâni ieşiţi pe băncuţe, nemişcaţi sub umbra prunilor, gata să observe mai degrabă lucruri care s-au întâmplat înainte de război sau în anii imediat după.
Pe drumuri de pământ, printre câmpuri de porumb, lucernă şi cartofi, circulă ciobanii şi turmele comunei.
Strânse în ţarc, caprele sure aşteaptă să fie mulse. Rumegă mărunt, cu reculegerea cuvenită în prezenţa celui care păzeşte graniţa dintre vii şi morţi, oameni, dar şi animale.
Mircică e un bărbat de 64 de ani, slab, uscat la chip ca o smochină. Ne-a condus la el însuşi şeful lui, care i-a atras atenţia că trebuie să-l anunţe dacă vrea zile libere pentru vreo treabă. Deși jură că nu mai practică.
<strong>Mai tânăr şi mai consistent fizic decât angajatul, şeful umblă totuși cu mănuşi cu Mircică. Ciobanii buni nu se găsesc pe toate drumurile. Sunt aproape la fel de rari ca moroii. </strong>
Trăgând din ţigară, Mircică întreabă dacă sunt semne: „Mişcă lucruri prin casă? Scârţâie uşile, podeaua? Sparge farfurii? Unii aruncă toate farfuriile din dulap, cu totul”. Cel mai important semn de bântuire e când o rudă a celui decedat se simte rău.
<strong>„Păi, asta e, înseamnă că a ţinut la persoană şi vrea s-o ia cu el”, explică ciobanul. </strong>
„Preotul nu are ce le face”
Condiţia necesară şi suficientă a bântuirii e ca decedatul şi cel bântuit să aibă aceeaşi grupă de sânge, altfel, moroiul nu se poate hrăni. „S-a nimerit în acelaşi sânge cu el şi de asta. Îi ia vlaga, ia viaţa din ea. În două-trei luni, moare. Doctorii nu ştiu ce are, nu găsesc boala. Se trage aşa la faţă, stă numai în pat. Moare. Că îi ia sângele, îi ia picioarele”.
Ceilalţi ciobani şi şeful lor trag cu urechea la povestea de groază: „Pe unii i-am găsit răsuciţi în groapă şi cu sânge la gură. Ei, stai aşa, că intri pe mâna mea”.
Mircică respinge hotărât ideea intervenţiei unui preot. „Preotul nu are ce le mai face. Poate să citească douăzeci de zile. Pe ei îi bântuie necuratul, asta-i”.
Pentru 4.000 de lei, plus cheltuieli de transport, Mircică susţine că el astâmpăra, pe vremuri, moroiul pe vecie. „Nu mi-era frică. Merg la biserică, sunt credincios. Făceam un bine eu, că împiedicam persoana să moară, s-o omoare el”.
Urmează relatarea unei intervenţii la un caz din comună: o femeie era bântuită de un unchi, slăbea şi bolea fără motiv. După ce s-a ocupat Mircică, femeia şi-a revenit brusc. „Are şi doi copii, acum e grasă, uite-aşa. Era păcat să crească fără mamă copiii”.
O furcă mică şi un vârf de coasă
Ritualul său avea mai multe etape. Mircică atrage atenţia că acum sunt camere video în cimitire şi „e riscant, pot să mă prindă şi să ajung la facultate”. Porecla pentru închisoare.
Uneltele strict trebuincioase erau: un vârf de coasă, „ascuţit, nu ştirb ca mine, că de la coşul pieptului în sus e os tare”, o furcă mică, „pe care o lăsăm acolo, în groapă”, mănuşi trei sferturi de cauciuc, „ca să nu mă ating de sângele lui, că după aceea, e grav, trece la mine”.
„Trebuia ca doi-trei oameni să ridice lespedea şi să sap până ajungeam la sicriu. Apoi mă coboram eu, dam capacul la o parte, îi desfăceam coastele, scoteam inima, apoi puneam pământul la loc. Inima o omoram la un răscruci (n.r. răscruce de drumuri). O băgăm în furcă şi o ardem pe un măldăraş de coceni”.
De la răscruce, inima era transportată acasă, „la mata în curte, unde o punem pe o tablă, o tăiem bucăţele şi o ardem scrum. În curte nu e pericol, dacă te-ntreabă, ce, bă, fac un grătar la mine în curte. Pisăm arsura şi o punem în apă, apoi i-o dădeam persoanei să bea. Dar nu-i spui ce e. Îi zici că e ceai. Şi gata, pa, la revedere, nu mai ai treabă, s-a terminat”.
<strong>Mircică îşi freacă mâinile una de alta şi adaugă că reţeta asta, pe care a învăţat-o din moşi-strămoşi, nu a dat niciodată greş. </strong>
„Dacă le iei inima, nu mai umblă”
Moroi apar şi acum, la fel ca înainte, insistă ciobanul, „doar că acum îi rezolvă alții de când îi pun în sicriu, să se asigure. Cu o coadă de dărac, ştiţi ce e dăracul? Ăla ascuţit, de la războiul de ţesut. Cum au murit, îi înţeapă în inimă cu cozi de dăraci şi gata. Dacă le iei inima, nu mai umblă. Se înnegresc”.
Mircică s-a dus la muls caprele, cu faţa luminată încă de ce ne-a povestit, amintirile sale de vânător de moroi. Străbatem culoarul înapoi pe drumul de pământ, printre câmpuri de porumb, lucernă şi cartofi, pe lângă umbrele prunilor, lungite peste pielea de şarpe a drumului, peste case, cârciumi şi oameni.
Cârciumarul suspicios
Unii localnici, cum e un cârciumar fără convingeri, deci fără clienţi, se îndoiesc de problema moroilor. „Poveşti”. O bătrână aşezată pe un podeţ dă din cap şi confirmă că moroii există, fără discuţie. „Dar n-am mai auzit de mult să avem vreunul pe aici”. Un tânăr cu bicicleta, ieşind pe poartă, la plimbare, prinde discuţia din zbor şi întreabă: „Moroi? A apărut unul nou? L-a dat la televizor?”.
Dezamăgit de răspuns, băiatul încalecă bicicleta şi pleacă numai el ştie unde. Spre lumea mare, care stă de veghe, la fel ca Mircică, doar că în direcţia opusă. Sau spre satul vecin.
