Carmen Mușat, directorul revistei „Observator Cultural”, la 25 de ani de la înființarea publicației: „Când te plasezi la centru și refuzi excesele, riști să fii atacat dinspre ambele extreme” | Interviu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Una dintre cele mai importante reviste de cultură din România – Observator Cultural – împlinește zilele acestea 25 de ani de la fondare.
Publicistul Vasile Ernu a discutat, în exclusivitate pentru Libertatea, cu fondatoarea și directoarea revistei - Carmen Muşat, despre istoria acestei aventuri intelectuale.
Libertatea: Dragă Carmen Mușat, felicitări pentru frumoasa aniversare de 25 de ani a revistei pe care o conduci – Observator Cultural. Aș începe abrupt: privind înapoi această aventură prin care ai trecut – cu bucuriile și probleme cumulate – ai mai lua-o de la capăt încă o dată?
Carmen Mușat: O, da! Cu siguranță. Privind înapoi, la toți cei 25 de ani, pot să spun cu mâna pe inimă că nu regret nimic din tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval. A fost pentru mine o provocare intelectuală continuă și a devenit, în timp, o necesitate, și nu doar pentru mine. M-am întrebat, adesea, cum ar fi arătat peisajul cultural autohton dacă n-ar fi existat Observator Cultural? Cred că e un exercițiu de imaginație pe care merită să-l facem, din când în când.
– Spune-mi, te rog, cum a început totul: cine a avut ideea, cum ați gândit și cu cine? Există o istorie fondatoare în spate?
– Ca în orice inițiativă de acest fel, există o istorie fondatoare și un grup de prieteni. Totul a început la sfârșitul anilor '90, prin '98-'99, când ne întâlneam – cu Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Simona Popescu, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Călin Vlasie – și discutam despre nevoia de a avea o revistă culturală care să reflecte dinamica fenomenului cultural național și internațional, să ofere informații, analize și comentarii pe marginea principalelor evenimente care aveau loc la noi și în lume. De multe ori, despre acest proiect discutam și cu profesorii noștri, Paul Cornea, Mircea Martin, Mihaela Anghelescu-Irimia și Sorin Alexandrescu. Aveam cu toții idei, energie și entuziasm, exista și un proiect, dar nu aveam bani pentru a realiza ceea ce ne doream. Atunci i-am prezentat proiectul nostru soțului meu și l-am convins să ne sprijine și să finanțeze această aventură. El s-a prins în joc și, de la primul număr și până astăzi, a finanțat revista Observator cultural, ne-a oferit sedii – trei până acum – pentru redacție (și a plătit toate facturile aferente).
– Care au fost mizele sau platforma ideilor de bază în jurul a căror s-a construit toată această revistă culturală?
– Simțeam nevoia unei reviste care să abordeze orice subiect dintr-o perspectivă culturală, să ofere informații și un spațiu de afirmare pentru un nou tip de atitudine culturală – mai profesionistă, mai curajoasă și mai atentă la teoriile contemporane –, să cultive și să formeze un tip de cititor informat, exigent, curios, cu discernământ și capabil să gândească pe cont propriu. Ne-am dorit foarte mult să oferim un spațiu de afirmare reprezentanților noilor generații, să punem în discuție subiecte fierbinți, pe care să le discutăm cu argumente și cu toate cărțile pe masă. Și, foarte important, ne-am dorit să reflectăm prezența creatorilor români din orice domeniu de activitate în spațiul internațional și, în egală măsură, să aducem în fața cititorilor de la noi mari nume ale culturii mondiale. Pe scurt, am mizat de la bun început pe deschidere, informație, dezbatere, cosmopolitism, spirit critic, argumente, dialog.
– În contextul local eu vă percepeam – eram încă student doctorand la Cluj – ca singura platformă liberală într-o mare culturală conservatoare. Cumva așa ați și rămas. Ați ținut să vă diferențiați de principalele reviste din acea perioadă sau doar acopereați un gol imens?
– Cred că percepția ta era una foarte corectă. Din punct de vedere ideologic, ne-am asumat în mod conștient principiile liberalismului. Să nu uităm că revista a apărut într-un moment în care nici o altă publicație culturală nu-și propunea să promoveze noile curente ale gândirii europene și transatlantice și cu atât mai puțin să-și deschidă paginile către tineri.
– Unul din polii intelectuali cei mai puternici ai revistei a fost cumva zona „Școlii de la Brașov”, de la Mușina la Bodiu, Dobrescu și Crăciun? Mie cumva mi se părea că revista este apropiată cu acest tip de intelectual și grup? Eu fiind un fan Mușina încă din epoca Cluj știu că discutam asta...
– Revista a fost percepută, cel puțin în prima ei serie, ca o revistă a generației ‘80 și pentru că Bogdan Lefter, care a fost directorul revistei, din 29 februarie 2000 până la sfârșitul lui ianuarie 2005, era considerat criticul fanion al optzeciștilor. De altfel, atât Gheorghe Crăciun – care s-a alăturat echipei redacționale, ca redactor-șef adjunct, din august 2000, până în mai 2001 –, cât și Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu au fost printre colaboratorii constanți ai revistei, ani la rând.
După ce revista Contrapunct și-a încheiat apariția, la mijlocul anilor 90, reprezentanții generației 80 și cei ai așa-numitei generații 90 (foarte tineri atunci) nu se regăseau nicăieri în peisajul publicațiilor culturale ale acelor ani. Pe cât de dinamic era ritmul în care apăreau nume noi în cultura noastră, pe atât de lentă era receptarea acestora.
„Lupta cu inerția” era și atunci la fel de dură și de riscantă ca azi. Dar în paginile revistei nu doar „școala de la Brașov” s-a regăsit, ci și foarte mulți autori din toate marile centre universitare românești, mulți optzeciști, dar și reprezentanți ai altor generații. Aș spune chiar că, treptat, pe măsură ce a trecut timpul, revista n-a mai fost percepută doar ca o tribună a generației 80, ci a încercat să reflecte tot ceea ce a fost remarcabil în cultura noastră, fără parti pris-uri generaționiste.
– Una este felul în care vă prezentați voi dar alta este percepția: cum ați fost percepuți atunci?
– Conservatorii ne-au considerat o revistă de stânga, „progresistă”, în vreme ce mulți dintre cei care se plasează foarte la stânga, ne-au etichetat drept „conservatori”. Ceea ce dovedește, în fond, că atunci când te plasezi la centru și refuzi excesele oricărei extreme, preferând nuanțele, nu încolonarea sub un stindard sau altul, riști să fii atacat dinspre ambele extreme.
– De-a lungul timpului bănuiesc că revista a trecut prin destule complicații. Care ar fi cele mai importante astfel de transformări?
– Dificultăți financiare am avut tot timpul, niciodată nu ne-a fost ușor să supraviețuim. Din fericire, am avut mereu asigurate salariile redactorilor și, parțial, tipografia. Cât privește transformările prin care a trecut formula redacțională în cei 25 de ani, cred că pot vorbi de trei momente importante: despărțirea de Ion Bogdan Lefter, la sfârșitul lui ianuarie 2005, cooptarea în echipă a lui Ovidiu Șimonca, din februarie 2005 până la 1 mai 2022, și prezența lui Matei Martin ca redactor șef, începând din 20 iulie 2022.
De-a lungul timpului, prin redacție au trecut foarte mulți tineri, unii au rămas până azi și au crescut odată cu revista, alții au plecat spre alte publicații sau în alte direcții, alții au plecat și s-au întors – important este că majoritatea au rămas atașați revistei și m-am bucurat să-i revăd pe unii dintre ei la aniversarea de 25 de ani de Observator cultural.
Au existat și schimbări în ceea ce privește grafica revistei, firești, dacă ne gândim cât timp s-a scurs – am trecut de la o revistă integral alb-negru, la o formulă integral color. Apoi, cred că ar trebui să menționez aici inițiativa de a acorda anual premiile revistei, pentru opere originale publicate în anul anterior. Anul acesta va avea loc cea de-a 19-a ediție a Galei Premiilor Observator cultural, iar palmaresul edițiilor anterioare spune multe, cred, despre credibilitatea acestui demers.
Am încercat mereu să ne reinventăm, să ne adaptăm ritmului lumii de azi, fără să renunțăm la calitatea intelectuală și profesională a demersului nostru. Cu alte cuvinte, am încercat să ajungem la un public cât mai larg, fără să ne desconsiderăm cititorii.
– În 25 de ani ați trecut și voi precum și țara prin diverse perioade politice, economice și sociale. Care ți se pare că a fost perioada politică (președinți sau guverne) cea mai grea pentru voi ca revistă de cultură în câmpul politic real?
– Din fericire, n-am depins niciodată de politic. Având permanent finanțare privată, factorul politic nu ne-a influențat în niciun fel, nu ne-a făcut nici bine, dar nici rău. E drept că nici noi, la nivel de publicație, dar și la nivel individual, nu ne-am „atașat” politic și am refuzat sistematic să ne punem în slujba vreunui politician sau a vreunui partid politic, preferând să ne păstrăm distanța și spiritul critic.
Opțiunile politice ale fiecăruia dintre noi nu contează deloc în strategia editorială a revistei, pentru că luăm foarte în serios libertatea de gândire și ideea că presa trebuie să fie câinele de pază al democrației. Din punct de vedere financiar, greu ne-a fost și în perioada 2000-2004, în timpul guvernului Năstase, greu ne-a fost și între 2008 și 2014, în plină criză financiară și politică, greu și în ultimul an, când asistăm la proliferarea teoriilor conspirației și la ascensiunea unor grupări neolegionare, cu o ideologie aberantă, în care se amestecă, de-a valma, dacopatia și bioenergetismul, cu naționalismul-ortodoxist și elemente de New Age.
Sper, totuși, că toate acestea sunt doar crize de creștere ale societății românești, de scurtă durată, din care vom ieși cu toții mai maturi politic și mai convinși că democrația, oricât de imperfectă ar fi, este infinit mai bună decât autocrația.
– Sunteți prezenți pe online, dar vă încăpățânați să rămâneți și pe hârtie. De ce?
– Poate că sunt de modă veche sau poate că sunt chiar încăpățânată, dar cred că e important să continuăm să apărem și în varianta tipărită. Nimic nu se compară cu a citi un articol pe hârtie – poți vedea contextul în care apare un text, punerea în pagină, relația cu celelalte articole care-l înconjoară și cu ilustrațiile care-l însoțesc. A citi o publicație tipărită este o experiență mult mai complexă decât a citi pe ecran. Apoi, mă gândesc cu groază la posibilitatea în care toate arhivele electronice ar putea să dispară, printr-o simplă eroare tehnică. S-ar pierde, astfel, memoria unei epoci.
– Care sunt realizările de care ești/sunteți mulțumiți în mod special?
– Poate că una dintre realizările cele mai importante din acest sfert de veac este de a fi creat, prin Observator Cultural, o stare de spirit și un mod de a citi și a înțelege literatura, filmul, spectacolul de teatru, artele vizuale, dar și realitatea înconjurătoare, în toată complexitatea ei socială și politică. Și, mai ales, de a fi debutat și promovat foarte mulți autori care, astăzi, sunt personalități de prim rang ale culturii române. Nu e deloc puțin lucru.
– Dacă ar fi să schimbi ceva – trei lucruri – ce ai schimba? Ce sfaturi ai oferi unor tineri care ar vrea să facă o revistă de cultură acum, în România lui 2025?
– De schimbat nu cred că aș vrea să schimb ceva – trecutul e trecut, cu bune și cu mai puțin bune, și cred că nimic din ceea ce s-a întâmplat și ni se întâmplă nu a fost și nu este întâmplător. Din toate am învățat ceva și tot ceea ce am trăit ne îmbogățește și ne formează. Celor ce ar vrea să facă o revistă de cultură acum, le-aș spune să se gândească foarte bine pentru cine vor să scrie și cum vor să ajungă la publicul lor. Ca să reușească, au nevoie de încredere în ei, de încăpățânare – să nu renunțe, când apar primele dificultăți – și de foarte multă disponibilitate de a face efort. Și, mai ales, să înțeleagă că o revistă înseamnă muncă de echipă și că este esențial cu cine pornesc la drum și cum își aleg colaboratorii.
Foto: Miluță Flueraș
