„Cazul Samca”, primul fake true crime românesc, transformă hărțuirea din școli într-o anchetă cu miză socială. Regizorii filmului „Cazul Samca”: „Ar fi bine să nu transformăm suferința în spectacol”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După succesul lungmetrajului „Clasat”, desemnat „Cel mai bun film românesc” la TIFF 2024, Horia Cucută și George Gänæaard revin cu „Cazul Samca”, primul fake true crime thriller românesc.
Cuprins:
- De la un scenariu american la primul fake true crime românesc
- Un jurnalist inventează în film numele criminalului
- Scoate la lumină rana ascunsă a bullying-ului
- „Ideea a fost să transformăm spectatorii în detectivi”
- „Sperăm ca filmul să devină și un prilej de reflecție”
- „Bullying-ul și violența rămân probleme extrem de actuale”
- „Ar fi bine să nu transformăm suferința în spectacol”
- „Interiorizarea și tăcerea nu rezolvă nimic”
Filmul folosește misterul a patru crime nerezolvate pentru a deschide un dialog necesar în România despre bullying-ul și violența din școli, responsabilitate și etică.
Horia Cucută și George Gänæaard lucrează împreună din 2018, iar până acum au lansat șapte scurtmetraje, cât și lungmetrajul „Clasat”, un fake-documentary inspirat din fapte reale, o premieră în cinematografia din România, care a primit titlul de „Cel mai bun film românesc” în cadrul TIFF 2024.
În 2026, cei doi revin în atenția publicului cu un nou proiect inedit, „Cazul Samca”, primul fake true crime thriller românesc. Acțiunea urmărește o echipă de documentariști (coordonată de actorul Emilian Oprea) care încearcă să afle adevărul despre patru crime nerezolvate din Blaj, petrecute în urmă cu 15 ani - a fost mâna unui cult satanic sau a unui criminal în serie?
De la un scenariu american la primul fake true crime românesc
„Ideea pentru Cazul Samca a pornit dintr-un proiect pe care îl avem de mai mulți ani, sub egida MC PATRAT FILM, concursul de scenarii „Let’s Make It”, deschis creativilor din întreaga lume. Promisiunea noastră este că producem scenariul câștigător al fiecărei ediții. Până acum, am realizat șase scurtmetraje care au circulat bine prin festivaluri și ne-au adus confirmarea că această formulă funcționează.
În 2023, câștigătorul a fost un scenariu american, „The Last to Stand”, scris de Matthew Michael Morrison. Ne-a atras imediat prin atmosfera întunecată, aproape de „True Detective”, dar și prin modul în care aborda o temă socială extrem de importantă: bullying-ul din școli”, spune George pentru Libertatea.
Horia adaugă faptul că s-au apucat de adaptarea scenariului la contextul românesc în 2024. Așa cum zice, și-au propus să păstreze spiritul poveștii originale, dar să o facă autentică în țara noastră, fără să piardă din vedere temele sociale pe care și-au dorit să le pună sub reflectoare.
„Pentru a menține realismul, am făcut un research amplu pe cazuri reale de bullying în școlile românești și, din păcate, am descoperit prea multe povești trecute cu vederea de autorități. Această combinație între thriller, adevăr social și atmosferă întunecată a conturat nucleul „Cazul Samca”, un film menit să provoace emoțional, dar și să ridice întrebări importante pentru public”, susține regizorul.
Producția independentă este o ficțiune, dar are o abordare realistă specifică genului true crime. Interviurile realizate de echipa de documentariști, Maria și Alex (actorii Dana Marineci și Răzvan Ilie), decurg natural, iar întreaga poveste te ține cu sufletul la gură și te face să te întrebi constant „cine este criminalul?”.
Așa cum apare în prezentarea filmului, pe măsură ce stau de vorbă cu martorii la crime, cât și cu autoritățile implicate în caz, cei doi nu reușesc să pună cap la cap piesele de puzzle. Cele patru victime par să nu aibă nicio legătură una cu cealaltă, mai puțin că toate au fost găsite în perimetrul aceleiași școli.
„Cu toate acestea, modus operandi-ul era identic la fiecare victimă - asfixiată cu o pungă transparentă, care era legată cu o sfoară la baza gâtului. Mai ciudat era că în interiorul pungii era scris un mesaj criptic de inspiraţie religioasă, aspect care a dus echipa poliţiei pe o pistă falsă - сеa a cultelor satanice”, apare scris în sinopsis-ul oficial.
Un jurnalist inventează în film numele criminalului
Numele filmului reprezintă și numele criminalului, o invenție a unui jurnalist de presă tabloidă din film, inspirat după un demon din folclorul românesc. Horia Cucută spune că au dat numele filmului într-un blocaj creativ, când nu reușeau să găsească un titlu care să surprindă întreaga poveste.
„Mi-am amintit că, în istoria reală, mulți criminali în serie și-au primit porecla din presă. Așa mi-a venit ideea. În film, un jurnalist dornic de senzațional inventează numele criminalului, Samca, inspirat de demonul cu același nume din mitologia românească. Și, odată lansat în bulgărul mediatic, numele rămâne atașat cazului, așa cum se întâmplă și în viața reală”, explică el.
Gänæaard mărturisește că i-a plăcut foarte tare ideea, mai ales că alegerea a creat automat și o intrigă secundară: „critica asupra presei de tabloid, care încearcă să transforme tragediile reale în senzațional.”
Acțiunea filmului se petrece în Blaj, dar din rațiuni de buget și logistică au filmat în București, la Colegiul Național Mihai Viteazul.
„Filmul s-a realizat în condiții mai dificile decât ne așteptam. Filmările au coincis cu renovarea liceului, ceea ce ne-a dat peste cap întregul program. A fost nevoie de multă flexibilitate, improvizație și răbdare din partea întregii echipe, care a lucrat zi de zi după un program adaptat la șantierul în desfășurare. Dacă nu se vede nicio urmă a renovării în film, acest lucru se datorează echipei de filmare, care a făcut o treabă extraordinară, reușind să transforme provocările în oportunități creative”, povestește Horia.
Scoate la lumină rana ascunsă a bullying-ului
„Cazul Samca” reprezintă mai mult decât un film cu potențial de a-și ține privitorii ca pe ace; povestea are ca element central cazurile de bullying din școli, de multe ori trecute cu vederea de profesori sau părinți, iar regizorii vor să tragă un semnal de alarmă cu privire la acestea, cât și să genereze discuții în rândul publicului.
Mai mult, acțiunea atrage atenția și asupra modului în care presa tinde să transforme în senzațional tragediile, ineficiența autorităților, corupția și tăcerea instituțională sau etica profesională.
În urma tragediei din Timiș, unde un băiat de 15 ani a fost ucis de alți doi copii, regizorii „Cazul Samca” au dat o scrisoare deschisă, unde au vorbit despre cum în campania lor de promovare a filmului nu au inclus informații despre unde se poate cere ajutor.
- 119 este numărul unic național pentru raportarea cazurilor de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului.
- 116 111 – Telefonul Copilului este un serviciu dedicat copiilor și adolescenților. Cineva te ascultă, oricând, pentru orice problemă.
În scrisoarea deschisă, George a povestit o experiență personală. „Cu mulți ani în urmă, când eram copil, mergeam spre casă cu doi colegi. Eu eram la mijloc. Pe drum, ne-am intersectat cu alți doi copii. Unul dintre ei se juca cu o sticlă de 0,5 litri. Când a trecut pe lângă mine, a întins brațul și m-a lovit direct în cap. Pentru o fracțiune de secundă, am crezut că am fost împușcat. Așa a sunat lovitura.
Am fugit speriat, amețit, pierzându-mi echilibrul, direct spre un copac. Cu ultimul strop de control, l-am ocolit și am căzut în stradă, unde o mașină a frânat la timp. Colegii m-au ridicat. Mi-am dus mâna la ceafă și am scos un ciob din piele. Am avut noroc. Capul meu a fost mai tare decât sticla. Episodul acesta, sau altele, precum amenințările primite de la colegi pentru că refuzam să fumez cu ei, mi-au revenit în minte când am citit scenariul lui Matthew Michael Morrison.
Deși povestea era plasată în America, ceea ce descria era despre noi. Despre traumele cu care am crescut, despre violența mică, zilnică, normalizată, despre bullying-ul care lasă urme invizibile.”
Regizorii au subliniat cum crimele din film sunt ficționale, în timp ce cultura tăcerii, a complicității și a nepăsării din jurul bullying-ului este, din păcate, cât se poate de reală.
„Simțim că este necesar să vorbim deschis despre aceste răni pe care ni le provocăm unii altora de la vârste fragede. Este necesar să nu mai evităm subiectul. Să încercăm să înțelegem de unde apar aceste tragedii, cum pot fi prevenite, ce putem face fiecare dintre noi, ca părinți, profesori, prieteni, și ce responsabilități există la nivel instituțional. Nu ca să găsim vinovați rapizi. Ci ca să nu mai ajungem să citim astfel de știri”, au mai notat cei doi.
Filmul a intrat în cinematografe din 20 februarie. În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Horia Cucută și George Gänæaard despre mesajul filmului, responsabilitatea pe care o simt față de public, cât și despre necesitatea ca povestea să fie urmărită atât de tineri, cât și de părinți.
„Ideea a fost să transformăm spectatorii în detectivi”
Libertatea: Ați ales genul true crime, extrem de popular la nivel global, dar încă puțin explorat la noi. Ce v-a atras la acest gen și cum ați lucrat pentru a construi senzația de autenticitate și realism, deși povestea este fictivă?
Horia Cucută: Cred că tocmai popularitatea globală a genului true crime ne-a atras. E o zonă fascinantă, unde suspansul și misterul se întâlnesc cu realitatea, și ni s-a părut cadrul perfect pentru un experiment cinematografic. Chiar dacă povestea noastră este fictivă, știm că autenticitatea e cheia. Dacă publicul simte că ceva nu e verosimil, magia se rupe instant. Așa că ne-am concentrat pe două lucruri esențiale.
George Gänæaard: În primul rând, motivațiile și acțiunile personajelor trebuie să fie cât mai naturale, să reacționeze exact așa cum ar face orice om normal în situații limită. În al doilea rând, contextul a fost croit cu grijă pentru a părea autentic românesc. Orașul, școala, comunitatea, toate detaliile locale contribuie la senzația că povestea ar putea fi reală. Și, desigur, partea de crime. Am construit situații cu explicații logice, solide, care să susțină tensiunea și misterul fără să devină exagerate. Scopul nostru a fost să balansăm între thriller și realism, să creăm adrenalină, mister, curiozitate, dar povestea să rămână credibilă, să aibă aceeași încărcătură pe care o ai când urmărești un documentar true crime adevărat.
– Filmul cultivă deliberat ambiguitatea: mărturii contradictorii, piste false, lipsa unui adevăr clar. De ce ați vrut ca starea de confuzie să domine povestea și cum ați lucrat cu actorii pentru a păstra naturalețea poveștii?
George: Deși „Cazul Samca” e construit ca un thriller true-crime, scheletul poveștii urmează clasicul „whodunit”. Ne-am dorit ca publicul să fie permanent în alertă, să se întrebe despre intențiile fiecărui personaj și să se întrebe mereu: cine e criminalul? Ideea a fost să transformăm spectatorii în detectivi, să adune mental probe, să interogheze martori și să-și construiască propria listă de suspecți pe parcursul celor nouăzeci de minute. Lucrul cu actorii a fost, în acest context, extrem de natural. Le-am putut explica intențiile ascunse ale personajelor, momentele în care mint sau manipulează, și cine încearcă să acopere pe cine. Dar, peste toate acestea, fiecare actor a adus nuanțe proprii, motivații suplimentare și subtilități care au îmbogățit personajele și le-au făcut credibile. Rezultatul final e o poveste în care confuzia și ambiguitatea par autentice, iar realismul fiecărei reacții pe ecran devine un punct de legătură directă cu spectatorul.
– În film apare pista cultului satanic și asocierea cu zona rockerilor. Ce ați vrut să spuneți prin această asociere?
Horia: Când eram adolescenți, la începutul anilor 2000, presa era plină de conspirații legate de culturi satanice, adesea asociate cu tineri care ascultau muzică metal. Era o reacție rudimentară a societății față de ceva ce nu înțelegea, un gen muzical și niște culturi complet necunoscute.
Fiindcă povestea noastră se petrece aproape în această perioadă, ne-am gândit că nu ar fi fost exagerat ca autoritățile să cadă în această capcană a conspirațiilor, pur și simplu din lipsă de piste serioase. Și aici intervine partea aproape comică a coincidențelor: în timpul montajului, am descoperit mini-seria true crime „The Yogurt Shop Murders”, despre niște crime odioase petrecute în Texas, în anii ’90. Și acolo, polițiștii, în disperarea lor, au interogat rockerii și alte persoane „interesate” de zona ocultă, doar pentru că nu aveau altă pistă concretă. Este fascinant cum realitatea uneori imită absurditatea ficțiunii noastre.
„Sperăm ca filmul să devină și un prilej de reflecție”
– Deși crimele sunt ficționale, nucleul filmului devine bullying-ul dintr-un liceu – o realitate foarte prezentă și astăzi. De ce ați ales să mutați centrul de greutate al poveștii către bullying și credeți că în România se discută suficient de serios despre acest fenomen?
George: De la bun început, am decis să poziționăm povestea noastră în jurul fenomenului de bullying. Am vrut să arătăm cât de departe pot ajunge consecințele atunci când toată lumea alege să privească în altă parte. Probabil că și faptul că pornim filmul de la efectele finale ale acestui fenomen dă senzația că abia mai târziu ne concentrăm asupra cauzei. Credem că în România se vorbește despre bullying, dar prea des reacțiile sunt superficiale. După un incident, se caută rapid vinovații și, odată rezolvată această dilemă, lucrurile par să revină la normal.
Horia: Sau, uneori, mai rău, atenția publică se mută asupra altor subiecte, pentru că presa s-a plictisit de cazul respectiv sau un alt scandal mai „fresh” a apărut. Uitați-vă, de exemplu, la tragedia din Timiș: două săptămâni de bombardament mediatic intens, apoi liniște totală. Din păcate, acest lucru ignoră profunzimea problemei. Este nevoie de o introspecție serioasă și de discuții consistente dacă vrem să prevenim și să schimbăm realitatea acestui fenomen.
– În contextul tragediei din Timiș și al scrisorii voastre deschise, filmul pare și un semnal de alarmă. V-ați dorit ca filmul să fie și o invitație la un dialog mai onest despre adolescență, agresivitate și responsabilitatea sistemului școlar?
George: Scrisoarea deschisă pe care am publicat-o este cât se poate de sinceră, iar evenimentul pe care l-am povestit acolo a fost o experiență trăită de mine. Sperăm că, dincolo de partea de entertainment, unde invităm publicul să se bucure de experiența filmului, să fie captivat, să se joace cu noi și să descopere criminalul, sperăm ca filmul să devină și un prilej de reflecție.
Dorim ca tema socială pe care o explorăm, a violenței, la fel ca celelalte probleme pe care ne dorim să le aducem în discuție, să încurajeze spectatorii să gândească, să vorbească și să pună sub lupă dinamica adolescenței, agresivitatea și responsabilitatea societății în întregul ei, și a sistemului școlar ca parte din societate.
– Ce soluții vedeți pentru a combate fenomenul de bullying, atât în școli, cât și la nivel de familie?
Horia: Din păcate, ca regizori nu putem pretinde că deținem soluții pentru un fenomen atât de complex precum bullying-ul. Putem însă să deschidem discuția, să punem întrebări, să aducem problema în atenția publicului și să stimulăm reflecția. Și aici cinematograful rămâne un instrument valoros pentru că ne oferă o platformă relevantă și vizibilă pentru a provoca gândirea și dialogul în societate.
„Bullying-ul și violența rămân probleme extrem de actuale”
– Simțiți că aveți o responsabilitate față de public atunci când abordați astfel de teme?
Horia: Cu siguranță. Avem o responsabilitate atât față de public, cât și față de propria noastră busolă morală și etică. De aceea încercăm ca fiecare proiect să reflecte credințele și opiniile noastre, dar fără să devenim dogmatici, păstrând mereu o doză de echidistanță. E un adevărat balet pe sârmă, necesar în orice poveste care abordează teme sensibile.
– În scrisoare ați vorbit și despre experiențe personale din copilărie. Cât de mult din propriile voastre trăiri legate de violență sau excludere s-a infiltrat în construcția filmului?
George: Pe lângă research-ul pe care l-am făcut, propriile noastre amintiri au avut un rol decisiv în conturarea scenariului. De aceea acțiunea crimelor este plasată acum cincisprezece ani, aproape de perioada adolescenței noastre. Sincer, tragedia din Timiș ne-a arătat că am plecat inițial de la premisa că astfel de fenomene erau mai frecvente în trecut, în anii noștri de liceu. Din păcate, realitatea recentă din România ne-a demonstrat contrariul – bullying-ul și violența rămân probleme extrem de actuale.
„Ar fi bine să nu transformăm suferința în spectacol”
– Filmul sugerează și un sistem fragil: autorități care bâjbâie, resurse puține, comunități mici unde adevărul se pierde ușor. Ce ați vrut să evidențiați despre modul în care funcționează, sau nu funcționează, instituțiile într-un astfel de caz?
Horia: Ne-am dorit să arătăm că instituțiile, la fel ca oamenii din comunitate, sunt vulnerabile. În interiorul lor există mulți oameni care vor să facă bine, dar care se confruntă cu lipsa de experiență, know-how sau resurse financiare și logistice. În fața unor evenimente complexe și emoțional încărcate, reacția lor poate părea bâjbâită: încearcă soluții rapide, adesea mai mult ca să scape ei înșiși de presiune sau atenția publică, decât pentru a rezolva efectiv problema.
George: Credem că primul pas pentru a combate fenomenul bullying-ului și violenței școlare este să recunoaștem această fragilitate instituțională și să înțelegem că soluțiile nu vin niciodată doar din regulamente sau proceduri, ci dintr-un efort constant de responsabilizare și implicare reală. Filmul își propune să pună sub lupă aceste dinamici și să arate cât de ușor adevărul se poate pierde, chiar și atunci când toți actorii din sistem își doresc sincer să facă bine.
– „Cazul Samca” vorbește și despre tabloidizarea tragediilor și despre transformarea suferinței în spectacol. Cum vedeți rolul presei într-un astfel de context? Dar responsabilitatea noastră, ca societate, în felul în care consumăm astfel de povești?
Horia: Presa rămâne un pilon esențial în astfel de povești, iar modul în care jurnaliștii aleg să le trateze modelează profund felul în care publicul le percepe. În timpul research-ului, discutam despre cazul „Elodia”. Detaliile factuale aproape că s-au pierdut, iar în mintea multora primul lucru care apare este OTV, nu realitatea.
Credem că redacțiile și jurnaliștii au o responsabilitate uriașă de a-și recalibra abordarea etică în astfel de cazuri, mai ales dacă ne dorim un ecosistem media sănătos pe termen lung. La fel de importantă este și responsabilitatea noastră, a societății, în modul în care consumăm aceste povești. Ar fi bine să nu transformăm suferința în spectacol și să păstrăm simțul empatiei și al discernământului.
„Interiorizarea și tăcerea nu rezolvă nimic”
– Considerați că filmul ar trebui văzut atât de adolescenți, cât și de părinți? De ce?
Horia: Da, cu tărie. Credem că filmul trebuie văzut atât de adolescenți, cât și de părinți, tocmai pentru că vorbește despre o ruptură de comunicare care apare adesea între generații. Pentru adolescenți, filmul poate funcționa ca un spațiu de identificare. Le arată că nu sunt singuri în fața presiunilor sociale, a excluderii sau a agresivității din jur. Interiorizarea și tăcerea nu rezolvă nimic, iar cererea de ajutor nu este un semn de slăbiciune. E important ca ei să știe că pot vorbi cu un adult, fie el părinte, profesor, sau consilier școlar, fără teamă că vor fi minimalizați. Pentru părinți, filmul poate fi o oglindă incomodă, dar necesară. Uneori, semnalele există, doar că nu sunt observate sau sunt interpretate greșit. Credem că filmul nostru poate deveni un punct de plecare pentru conversații dificile, dar esențiale, în familie.
George: Dacă după vizionare un părinte își întreabă copilul „Ești bine? Ce se mai întâmplă la școală?” sau un adolescent simte că are curajul să spună ce trăiește, atunci filmul și-a îndeplinit deja o parte importantă din misiune.
– Ce așteptări aveți de la acest film și cu ce gânduri v-ar plăcea să plece spectatorii din sală?
Horia: Ne dorim, în esență, două lucruri. În primul rând, ne dorim ca publicul să fie cu adevărat prins în jocul filmului. „Cazul Samca” este construit ca un thriller true-crime cu mecanism de whodunnit, iar cele nouăzeci de minute ar trebui să funcționeze ca o experiență intensă, plină de suspans, mister, piste false, îndoială, suspiciune. Ne-am dori ca spectatorii să plece din sală spunând: „Eram convins că altcineva e vinovatul”. Până la urmă, cinematograful este și despre emoție, adrenalină, plăcerea de a fi surprins. În al doilea rând, și poate mai important pe termen lung, ne-ar plăcea ca după genericul de final să înceapă conversațiile.
George: Filmul atinge teme care ne privesc direct: corupția și tăcerea instituțională, retraumatizarea victimelor în numele adevărului sau al audienței, etica profesională, violența și bullying-ul din școli, dar și tensiunea dintre filmul de autor și presiunea de a performa comercial.
Dacă thrillerul este motorul care atrage publicul în sală, atunci aceste teme sunt combustibilul pentru discuțiile de după. Iar dacă spectatorii pleacă nu doar cu un mister rezolvat, ci și cu întrebări incomode despre societatea în care trăim, cum ziceam mai sus, filmul și-a atins scopul.
