Destinul unui „alienat” și spitalul uitării. Ce ascundeau ospiciile de altădată?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Între paginile îngălbenite ale presei tecucene de la începutul secolului XX, o știre se strecoară discret, aproape anonimă, într-un colț de ziar. Scutul Tecuciului, duminică, 11 septembrie 1905: „Flăcăul Vasile Oncă, în etate de 23 de ani, din comuna Puțeni, din Tecuci, fiind atins de alienație mintală cu accese furioase, s-a dispus de poliția locală înaintarea lui la Ospiciul Mărcuța de la București.”
Cuprins:
Câteva rânduri. O viață întreagă redusă la o formulare seacă, administrativă. „Fiind atins de alienație mintală cu accese furioase” – un diagnostic vag, o constatare lipsită de detalii, fără mărturii, fără context. Nu se știe ce a făcut, ce-a spus, cine l-a denunțat, dacă cineva a încercat să-l înțeleagă. Doar o decizie simplă, irevocabilă: îndepărtarea.
Ospiciul Mărcuța – capăt de drum pentru cei nedoriți
Mărcuța. Numele acestui ospiciu poartă cu el un întreg trecut al marginalizării. Nu era doar un loc de tratament, ci un capăt de drum pentru cei care nu-și mai găseau locul în lume. Un loc al uitării, ascuns în umbra unei foste mănăstiri, unde „alienatul” devenea un simplu număr în registrele instituției. În acele saloane, trupurile oboseau repede, iar mințile, fie ele bolnave sau doar neînțelese, se pierdeau printre zidurile care țineau mai mult decât oameni – țineau neliniști, frici, rupturi ale unui sistem care nu găsea alte soluții decât izolarea.
A fi „alienat” la începutul secolului XX nu era doar o condiție medicală, ci o sentință socială. Cuvântul nu distingea între cei care sufereau de o afecțiune psihică gravă și cei care pur și simplu deranjau ordinea publică printr-un comportament considerat „imprevizibil”. O furie, o neliniște, o incapacitate de a se conforma ritmului satului – și atât era de ajuns. Poliția locală, fără vreun consult medical amănunțit, hotărâse că Vasile Oncă trebuie să plece.
Mă întreb cum a fost ziua în care l-au luat. A fost liniștit sau a strigat? A înțeles încotro merge sau a sperat că se va întoarce curând? Ce l-a făcut pe el, un tânăr de 23 de ani, să devină un caz pentru autorități? Ce povară era pentru cei din jur? Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu el după ce porțile ospiciului s-au închis în urma lui?
Nu vom ști niciodată dacă a fost un om bolnav sau doar un om incomod. Dar în fraza aceasta, dintr-un ziar de odinioară, rămâne ceva mai mult decât un nume – rămâne ecoul unui destin suspendat, al unui om pe care nimeni nu l-a ascultat îndeajuns.
„Ospiciul Mărcuța, un lăcaș al morții”
Noiembrie 1922. În paginile ziarului Dimineața, un titlu răscolește conștiința cititorilor: „Ospiciul Mărcuța, un lăcaș al morții”. Cuvintele sunt grele, definitive. Un loc care ar fi trebuit să aline devine un spațiu de condamnare tăcută. Peste 800 de oameni trăiesc acolo, înghesuiți între ziduri care nu mai au puterea să protejeze.
Tavanele crapă, iar apa de ploaie se adună în lighene așezate pe paturi. Dincolo de umezeală, de mirosul care trebuie să fi umplut saloanele, o altă imagine se conturează – paturi cu saltele din paie, pături rupte, ploșnițe care se mișcă nestingherite printre trupurile istovite. Sobele, atunci când mai funcționează, nu reușesc să încălzească nimic altceva decât propriul fum. Podelele sunt sparte, în saloane se cască gropi, latrinele sunt mereu pline, iar mirosul lor se simte de la distanță. Curtea ospiciului devine prelungirea acestei lumi uitate – bălți murdare, urme de haznale revărsate, picioare goale care calcă fără să mai simtă.
Jurnalistul care a văzut și a scris
Un jurnalist a fost acolo și a privit. Și-a notat imaginile, încercând să le transforme în cuvinte:
Îmbrăcați cu hăinuțele lor subțiri din timpul verii, sărmanii bolnavi umblă și pe vremea aceasta friguroasă cu picioarele goale. În paturile de tortură, bolnavii stau și câte doi, având o singură pătură. Ziua, când e mai frig, se strâng 5-6 într-un pat, cu spatele la perete și acoperiți cu păturile pe cap.
Nu e nevoie de mai mult pentru a înțelege.
În alte locuri, în alte orașe, spitalele sunt altfel. La Sibiu, la Chișinău, bolnavii sunt tratați cu decență. La Mărcuța, în schimb, fiecare detaliu pare o abdicare a societății de la orice idee de grijă sau umanitate. „Când avem astfel de spitale, putem aparține Africii sălbatice ori Africii neexplorate, dar în niciun caz Europei”, continuă articolul. O metaforă a distanței dintre ceea ce se pretinde și ceea ce este cu adevărat.
Un sistem care prefera uitarea în locul tratamentului
Infirmierii vin și pleacă după bunul plac. „Supraveghează” bolnavii, spală rufele, taie lemne, dar prezența lor nu pare să însemne nimic în fața haosului. Uneori vin, alteori lipsesc. Cine să vrea să lucreze într-un astfel de loc? Cine să suporte mirosul, frigul, tăcerea oamenilor care au renunțat la orice speranță?
Rândurile jurnalistului se sting sub greutatea propriilor descrieri. O lume întreagă se desfășoară între aceste ziduri, dar nimeni nu pare să o vadă. Ospiciul Mărcuța nu este doar o instituție. Este un simbol al felului în care cei mai vulnerabili ajung să fie lăsați în urmă, pierduți în statistici și pagini de ziar.
Destine precum cel al lui Vasile Oncă s-au risipit în tăcere. O frază în arhive, un nume într-un registru prăfuit. Și totuși, în acele câteva rânduri, rămâne un adevăr care nu poate fi ignorat: în societățile care nu știu să își îngrijească cei mai fragili membri, umanitatea se pierde, încet, dar sigur.
Barsik 03.03.2025, 07:21
2025,Spitalul de Psihiatrie Braila : bolnavilor le sunt retinute toate obiectele personale la internare,sunt imbracati in pijamale de unica folosinta si transportati intre corpurile de cladire incaltati doar in papuci de plastic,chiar daca afara ninge.