Ce s-a schimbat la Cannes în ultimii 29 de ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
A câta oară sunt la festival? Se sparie gândul: a 29-a oară (nimeni nu e perfect)! Așa că pot spune, în cunoștință de cauză, ce lucruri s-au schimbat semnificativ, în timp. Sunt multe, dar cel mai vizibil e că a crescut enorm gradul de „disciplină, ordine și control”.
Securitate sporită
S-au dus vremurile în care puteai intra și ieși liber de la filme, în Palat, de la o sală la alta; a apărut controlul de la intrare, înainte de fiecare film, ca la aeroport (în fond te îmbarci tot într-un fel de călătorie!), apoi a apărut și obligația, pentru oricare jurnalist acreditat, să-și aleagă filmele pe care vrea să le vadă și să-și rezerve biletele, nominale, cu câte 5 zile înainte, pe mobil, la o casă virtuală, care se deschide, tortură, la ora 7 dimineața, chiar dacă tu te-ai culcat la 4! Dacă nu-ți faci rezervarea din timp, riști să vezi, în dreptul filmului ales, cuvântul fatidic „COMPLET”! O perversiune a sistemului este că nu poți rezerva la două filme care „se suprapun”, fie și un minut, fie și din două săli vecine.
Dacă asta ar fi dus la fluidizarea traficului de la intrarea în săli, ar fi însemnat un câștig, dar cozile de la intrare sunt la fel de mari și de lente, timpul pentru scanare s-a dublat, o dată prezinți acreditarea de presă, a doua oară biletul, iar dacă, prin absurd, cuiva i se descarcă telefonul, adio! „Cuvîntul de onoare” (cum că ai avea un bilet rezevat) e o relicvă istorică, nu funcționează în secolul nostru!, în țara lui „libertate, egalitate, fraternitate” – dacă nu ai mobilul și nu poți fi scanat, ești un om mort! În concluzie „sistemul” (scuzați expresia) știe exact ce vezi, la ce oră vezi și unde te afli, ce ai în buzunare și în poșetă, numai ce ai în cap nu știe... ÎNCĂ!
Dar cea mai regretabilă inovație e dispariția completă a faimoaselor „casiers-uri”, un fel de cutii poștale masive, în care jurnaliștii primeau materiale de presă tipărite, unele de o valoare unică, gândite special pentru festival: acum totul e digital, totul trebuie căutat pe ecrane, mai mici sau mai mari...
Memoria culturală plutește haotic în eter, printre reclame de detergenți, și poate fi ștearsă sau modificată în orice clipă... Să privim adevărul în față: cel puțin la Cannes, am devenit accesoriile propriilor mobile (și nu invers!)...
Avantajele informatizării
Bineînțeles că situația prezintă și binecunoscutele avantaje: cu un simplu click, oricine, oriunde s-ar afla, poate vedea lucruri pe vremuri rezervate puținilor fericiți: vă recomand să căutați „Tarantino Cannes 2025” și să vedeți cel mai amuzant moment de la ceremonia de deschidere, un Tarantino răcnind cu un volum pentru care l-ar fi invidiat și Pavarotti, și care, în final, trântește microfonul de podeaua scenei!, gest care pe unii i-a oripilat, cum să trântești o asemenea bijuterie a tehnicii!, dar microfonul poate fi trecut la pagube colaterale, momentul a intrat deja în istoria festivalului.
Sau dați click și vedeți, și comparați, cele patru standing ovations ale ceremoniei de deschidere a festivalului: o standing ovation respectuoasă pentru președinta juriului, (Juliette Binoche, apărută cu o ținută ușor deplasată, cu un văl alb pe cap, ca o vestală dintr-un film de epocă!), o standing ovation admirativ-drăgăstoasă pentru Leonardo DiCaprio, venit să-și omagieze maestrul, pe Robert De Niro (81 de ani!), și să-i care, pe portiuni, trofeul greu, o Palme d’or onorifică, pentru întreaga carieră, o standing ovation entuziastă, cu simpatie și umor, pentru Tarantino, și în fine, delir total, o standing ovation indescriptibilă pentru Robert De Niro (care a avut parte și de un clip de prezentare excepțional, o bijuterie în sine, de studiat în școlile de cinema).
Retorica lui De Niro și, în general, retorica serii s-au centrat, cum era de așteptat, pe ideea de „pace și democrație”, pe ideea că artiștii - creativi și imprevizibili cum sunt – au fost și vor fi mereu un pericol pentru orice fel de dictaturi. De reținut ideea că „democrația nu e niciodată un bun câștigat”..., deci, cu puțină sofistică, democrația e un bun pentru care fiecare trebuie să acționeze în fiecare clipă..., chiar și în clipa amară în care ți-ar veni să-l parafrazezi pe Eminescu:..„o frază de dînșii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”...
Filmul inaugural….o catastrofă
După ceremonia de deschidere, una dintre cele mai spectaculoase și mai bine concepute din istoria Cannes-ului, a urmat filmul inaugural, din fericire prezentat în afara competiției. Spun „din fericire” pentru că a fost absolut o catastrofă, un monument de plictiseală și de cinema batrânicios, Partir un jour (Să pleci într-o zi), care prezintă doar următoarele calități teoretice: e francez, reprezintă țara gazdă, e de debut, e de o femeie (Amelie Bonnin) și, în plus, condiția esențială, intră în difuzare în toată Franța, simultan cu festivalul. În rest, o comedioară semi-muzicală, semi-casnică, semi-gastronomică și semi-pop, cu o tânără bucătăreasă vedetă tv care se întoarce pentru cîteva zile în satul natal, la părinți și la amorul din liceu. Rar un film de deschidere atît de neinspirat ales, fără nicio legătură cu nimic, și cel mai puțin cu talentul!
Festivalul încă își turează motoarele. La ora acestei corespondențe am avut de ales, pentru că se suprapun sadic: sau primul film din competiție, sau un Rendez-vous cu Robert De Niro, de o oră și jumătate, cu presa, într-o sală de cinema! Îmi fac mea culpa: deși am promis ieri că voi „juriza” cu lupa competiția, încep prin a călca pe de lături și recunosc că l-am ales pe De Niro!.. Dumneavoastră ce ați fi ales?
Foto: Profimedia
