Chinuit de Parkinson, un mare nume din sportul românesc își îngrijește soția imobilizată la pat: „Bine că mai pot să mă mișc”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La 79 de ani, Emeric Dembrovschi, marcatorul României la Mondialul din ’70 și simbol al echipelor Bacău și Poli Timișoara, privește cu luciditate spre fotbalul de azi. Retras din activitate, dar cu sufletul mereu pe teren, Dembrovschi își spune povestea - una despre pasiune, loialitate - într-un interviu exclusiv pentru GSP.ro.
Cuprins:
Emeric Dembrovschi spune că în fotbal, acum, e prea multă tensiune și prea puțină creativitate
Emeric Dembrovschi rămâne fidel marii sale iubiri - fotbalul. Deși recunoaște că nu mai urmărește meciurile în întregime, fostul mare internațional explică motivul cu sinceritate: „Nu-mi mai place ce văd. E prea multă luptă, prea multă tensiune și prea puțin fotbal creativ”.
Fost atacant al echipelor Bacău și Poli Timișoara, Dembrovschi a rememorat pentru GSP.ro momente din cariera sa de jucător și antrenor, vorbind cu nostalgie despre fotbalul vremurilor trecute și privind cu spirit critic realitatea actuală din sportul-rege.
Viața fostului mare fotbalist e plină de greutăți
Stabilit de aproape o jumătate de secol la Timișoara, oraș de care s-a legat afectiv și profesional, Dembrovschi este originar din Câmpulung la Tisa, un sat cu populație maghiară aflat în apropiere de Sighetu Marmației.
De peste zece ani, s-a retras din activitatea fotbalistică, ultima funcție ocupată fiind cea de scouter pentru formația timișoreană. Acum, are o viață cu multe greutăți.
„Sunt cu bătrânețea, pe acasă, împreună cu soția. Stau mai mult cu ea fiindcă e bolnavă, e la pat, și normal că eu trebuie să fac cam de toate. Mă mai doare spatele, mă mai atenționează inima, de vreo doi ani ne chinuim amândoi cu un început de Parkinson.
Luăm medicamente, să mai oprim boala, dar e rău că dau, așa, o stare de somnolență. Bine că mai pot să conduc, să mă mai mișc, când e nevoie de ceva prin casă”, mărturisește Dembrovschi.
Cei mai buni judecători de fotbal din lume și din România
Întrebat cine a fost cel mai bun jucător român, fostul atacant a răspuns sigur: „Hagi, de departe. Am fost coleg cu Dobrin, a fost un artist, avea fentele alea de-i lăsa mască pe toți, pasele decisive de mare excepție, dar era mai static, nu alerga.
Hagi a fost altceva, avea viteză de reacție, șut cum n-au avut mulți în lume, viziune în teren. Da, l-aș alege pe Hagi”.
În lume? „Pe primul loc l-aș pune pe Messi. Superjucător, talent, creativitate, forță, de toate. Pe doi ar fi Cruyff. Am jucat împotriva lui, într-un meci în deplasare.
Era prima lui reapariție la națională, după ce fusese suspendat o vreme, în urma unui scandal cu federația lor. Mare jucător, cerebral. Mai avea o calitate, pe care am avut-o și eu. Nu putea fi lovit peste picioare. Au încercat băieții noștri, Mocanu, Dumitru, dar nu reușeau să-l prindă.
Avea o viteză, un demaraj, vedea jocul. Așa eram și eu în campionat la noi. Costică Rădulescu zicea că am ochi la spate. Nu aveam, normal, dar simțeam când vin atacurile alea. Am o poză dintr-un meci, m-au încolțit patru adversari, iar eu eram deasupra lor.
Scoteam mingea dintre ei și plecam, fără să mă prindă. La fel și Cruyff. El ne-a bătut atunci, în acel amical din decembrie 1970. Ne-a dat două și gata. Iar pe locul 3 l-aș pune pe Maradona. Imens și el, a făcut istorie, mustea de talent. Creativ, marcator, lider, o splendoare de jucător”.
