CINE-OCHI: Da muzica mai tare-afara!

„Noro” e genul de film pe care-ai vrea sa-l poti iubi: pentru ca trateaza o tema sensibila (povestea unui baietel cu handicap locomotor), pentru ca se intoarce la un „cinema de camera”, departe de Simboluri si Obsesii istorice, pentru ca e scris de un scenarist de succes (Rasvan Popescu) si regizat de un mare cineast roman (Radu Gabrea)… Pustiul care-l interpreteaza pe Noro (Tudor Necula) e o revelatie, aducand cu Jean-Pierre Leaud din „Cele 400 de lovituri” si fiind la fel de natural ca acela in primul sau rol. Victoria Cocias (mama) e o actrita de mare forta dramatica, si care dovedeste – si cu acest film – de ce e nevoie de o prezenta ca a ei in cinematograful romanesc. Din pacate insa (si cu exceptia catorva scene convingatoare, majoritatea avand drept fundal canalul „Discovery”), filmul nu e o reusita, iar motivele cred ca trebuie cautate in mai multe locuri deodata…
In primul rand, si acest film – ca mai toate filmele romanesti – sufera de ceea ce as numi „vampirizarea imaginii de catre muzica”. In acest caz, muzica lui Adrian Enescu. Nu stiu cum compun compozitorii nostri de film, dar ceea ce ajunge pe ecran este strident, abundent si asurzitor. O scena ce-ar fi putut provoca emotie (primii pasi ai lui Noro, sub privirile increzatoare si speriate ale mamei) este distrusa, efectiv, de pompierismul sonor! In fine, interpretarea unui mare actor ca Dorel Visan (tatal politist) lasa si ea de dorit… „Noro” e un film plin de bune intentii, facut de oameni talentati si cu cateva lucruri valabile; dar, „per total”, trece pe langa tinta.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE