CORESPONDENȚĂ DIN BELGIA. Reportaj din orașul unic în lume unde de la exorcizări s-a ajuns la „adoptarea” oamenilor cu suferințe mintale în familii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnaliștii Libertatea au fost în Geel, un oraș din nordul Belgiei, ca să descrie pentru publicul român cum arată un „experiment” de secole care poate schimba perspectiva asupra sănătății psihice.
Cuprins:
- „Orașul nebunilor”
- Legenda Sfintei Dymphna
- O „colonie” medicală
- Un oraș cu sute de români
- Nu sunt pacienți, sunt oaspeți
- Normalitatea transgenerațională
- Cum ajunge un pacient din spital într-o familie „adoptivă”
- Relația cu familia naturală
- Copil, prieten, oaspete
- Familia nu știe diagnosticul pacientului
- Peștele din asfalt
- Polițist: „Este în ADN-ul locului”
- Când „apa ajunge la gură”
- „Nu mai pot trăi fără ei”
- Viața lui Franz
- Sacrificiul
- Viitorul tradiției
- Experții din toată lumea și-au pus întrebarea dacă acest „experiment” unic în lume poate rescrie modul în care societatea și medicina tratează bolnavii psihic.
- Această abordare psihiatrică, ca oamenii cu dizabilități mintale să fie găzduiți în familii, vine dintr-o tradiție veche de 700 de ani a orașului Geel. De la inițialele ritualuri religioase de exorcizare s-a ajuns la conviețuire pe zeci de ani.
- Belgia a depus recent o cerere pentru ca programul de plasament din Geel să fie recunoscut ca „patrimoniu cultural imaterial” de către UNESCO. Decizia va veni în luna septembrie.
de Andrada Lăutaru și Iulia Roșu (Corespondență din Geel, Belgia)
La ora 15:30, Franz, un bărbat cu păr cărunt, ochelari, pantaloni pescărești și sandale peste șosete, așteaptă împreună cu cățelușa Tasha autobuzul de la centrul psihiatric OPZ din Geel. Stau pe marginea unei străzi care taie pădurea. Când oprește în stație, Franz devine nerăbdător. Din autobuz coboară prietenii lui Franz, Matt* și Sam*. Un membru al echipei OPZ îi ajută pe cei trei să traverseze strada. Bărbații zâmbesc. Par niște puști care vin acasă după o zi de școală.
„Părinții lor adoptivi” îi întâmpină pe terasa casei. În câteva secunde, curtea se umple de râsete și întrebări: „Ce-ai făcut azi la centru? Ți-a plăcut? Ce activități ați avut?”. „Am văzut un meci de fotbal la televizor. Nu știu cine a câștigat”, răspunde unul dintre ei.
Franz, Matt și Sam sunt persoane care suferă de diferite boli mintale.
Sunt trecuți de 60 de ani și peste jumătate din viață și-au trăit-o în familii de plasament: cupluri sau oameni singuri – care-i îngrijesc. Cu toții fac parte din programul centrului de psihiatrie OPZ din Geel, cunoscut deja la nivel internațional pentru o abordare unică de îngrijire psihiatrică.
„Sunt persoane care nu vor putea trăi niciodată independent, dar cărora poți să le faci viața mai bună”, spun reprezentanții centrului psihiatric.
„Orașul nebunilor”
Cunoscut în întreaga țară, locul este asociat cu îngrijirea specială pe care o primesc bolnavii mintal, o viziune care poate să pară utopică chiar și în lumea de azi. Iar geelienii sunt mândri de asta. Orașul lor este locul în care bolile mintale nu sunt văzute cu stigmă, ci înțelese.
Până la urmă, „nu există niciun adevăr în normalitate”, spunea Friedrich Nietzsche. Ce este normalitatea? De ce „anormalii” sunt trimiși la marginea societății?
În articolul său despre cazul jurnalistei Iulia Marin, cunoscutul profesor Andrew Solomon, de la Universitatea Columbia din New York, amintea că suntem în eroare atunci când atribuim depresivului o înțelegere greșită a lumii. Nu e atât de simplu, nu e garantat că noi, „cei normali”, interpretăm corect realitatea, iar depresivii, nu.
„Într-un studiu faimos, li s-a cerut subiecților să joace timp de o oră un joc video, apoi au fost întrebați câți monștri au omorât. Persoanele care nu sufereau de depresie au estimat cu până de douăsprezece ori mai mare numărul acestora. Persoanele afectate de depresie au avut o acuratețe cu o marjă de eroare de 10%”, a explicat Andrew Solomon. Oamenii cu suferințe psihice fac, uneori, evaluări mai aproape de realitate. De ce îi marginalizăm?
La aceste întrebări Geel muncește să răspundă încă de acum 700 de ani integrând oamenii cu dizabilități mintale.
Legenda Sfintei Dymphna
Istoria acestei tradiții pornește din secolul al XIII-lea, de la legenda prințesei Dymphna din Irlanda, care a fugit de tatăl ei și s-a refugiat în Geel. Tânăra a fost „decapitată de nebunia tatălui ei”, când i-a refuzat cererea în căsătorie. Drama ei i-a făcut pe localnici să-i dedice o biserică în centrul orașului. A fost construită în secolul al XIV-lea și imediat a început să fie vizitată de pelerini cu boli mintale din toată Europa. Inițial, aceștia erau supuși la ritualuri medievale de rugăciune și exorcizare.
În timp, biserica a devenit neîncăpătoare pentru toți bolnavii care veneau în Geel. Soluția a fost ca fermierii locali să le ofere adăpost și îngrijire pacienților cu boli mintale, iar în schimb, aceștia să ajute în gospodării și la muncile agricole.
De aici ia naștere îngrijirea bolnavilor psihic în familii adoptive. Localnicii credeau că ei sunt aleși de Dumnezeu pentru a-i accepta și avea grijă de „cei nebuni”, iar Sf. Dymphna, protectoarea lor.
O „colonie” medicală
Religia dispare însă treptat. Un prim pas spre modernitate are loc în 1850, odată cu prima lege belgiană privind psihiatria. Un an mai târziu, fiindcă numărul bolnavilor mintal era mare în Geel, orașul este recunoscut, printr-o reglementare specială, drept „comunitate medicală”.
Guvernul belgian vedea Geel ca pe o „colonie” în miezul căreia se afla un spital de sănătate mintală, actualul centru OPZ, a cărui prezență se simte la tot pasul: bicicletele OPZ, indicatoare stradale, clădiri care aparțin centrului, chiar și o cafenea.
Astăzi, Geel este un oraș din regiunea Flandra, nordul Belgiei, în care 132 de oameni cu diagnostice mintale severe trăiesc în 100 de familii locale.
Un oraș cu sute de români
Toți cei aproximativ 40.000 de oameni din Geel, inclusiv sute de români stabiliți aici, au auzit de comunitatea care a adăugat un alt înțeles noțiunii de îngrijire psihiatrică.
„Nu știu exact cum funcționează sistemul, dar știu că acești oameni există,” ne spune Ionela, la magazinul „Bucovina” din Geel. E venită de 10 luni și, printre eugenii, pufuleți și varză murată, ne explică într-o română cu accent sudic, că îi place liniștea din Geel, unde lucrează coafeză și part-time vânzătoare.
Magazinul e al părinților ei, stabiliți aici de peste 12 ani. Părinții sunt acum în concediu în România, dar „și Geel e tot acasă”, pentru ei.
Nu sunt pacienți, sunt oaspeți
Într-o zi aproape călduroasă de iulie stăm pe terasa soților Jeff și Maria. Un cuplu de octogenari care au devenit părinții adoptivi în sistemul local. Bărbatul a făcut gaufre după rețeta soției. Prin geamurile largi pătrunde din nou soarele, după deja a treia ploaie a zilei. În apropierea casei e mult verde. Gazonul proaspăt tuns se pierde în copacii din pădurea de lângă.
Astăzi au venit în vizită și cele două surori ale lui Jeff. Și ele sunt parte din sistemul de plasament, ca „mame adoptive”. Lângă ele stă Franz. Tăcut, zâmbește des la discuțiile din noua sa familie.
El este, deocamdată, singurul oaspete de la masă.
În termenii din Geel „oaspeții” sunt de fapt, într-o traducere liberă a cuvântul „boarder” din engleză, „persoane care stau în gazdă”. Sunt oameni cu probleme psihiatrice care ajung să locuiască până la 30 de ani în una sau mai multe familii adoptive.
Datorită bunăstării generale a acestor oameni și a sentimentului de siguranță, nivelurile de medicație scad adesea în mod semnificativ, spun specialiștii OPZ.
Oaspeții sunt liberi să meargă oriunde își doresc, ies la plimbări cu bicicleta, pot merge și la Bruxelles, aflat la aproape 100 km, dacă asta vor. Nu există limite. Singurele limite sunt impuse de capacitatea lor de a fi independenți. 2% dintre ei au și un loc de muncă, conform OPZ.
Cei care nu pot munci fac însă activități zilnice la centrul OPZ, alături de echipele de aici: lucrează în grădină, merg cu biciclete, îngrijesc animale, pictează sau se uită la filme și sport.
Normalitatea transgenerațională
De câți ani sunteți părinți adoptivi?”, îi întrebăm pe Maria și Jeff. Oftează și își trec mâna prin păr, ca și cum ar număra anii care s-au adunat în firele lor albe. Într-un final răspund: 55 de ani. Maria abia îl născuse pe fiul ei, când ea și Jeff au luat în gazdă primul oaspete. „Toată lumea făcea asta atunci.” E o tradiție care s-a moștenit. Acum și fiul lor găzduiește o persoană cu probleme psihice.
„Pentru noi este normal un comportament ciudat pentru alții. Ne-am născut și am trăit cu asta”, spune Jeff.
Dar Jeff n-a făcut dintotdeauna doar asta. A fost angajat în centrul psihiatric OPZ ca îngrijitor, înainte să devină părinte de plasament.
Persoanele care au în grijă un oaspete primesc între 23,61 și 28,33 euro pe zi, adică aproximativ 750 euro pe lună. Cheltuielile cu oaspeții depășesc de cele mai multe ori sumele de la statul belgian.
Cum ajunge un pacient din spital într-o familie „adoptivă”
Un pacient poate fi plasat într-o familie dacă diagnosticul lui este cronic, iar starea sa stabilă, după ce este evaluat de o echipă interdisciplinară a centrului de psihiatrie. Locuiesc pentru o perioadă în centru înainte de a fi plasați într-o familie. Cel mai important criteriu: „să nu fie agresiv și să nu reprezinte un pericol pentru el însuși sau pentru cei din jurul lui”, explică Michelle Lambrechts, lucrător social la OPZ și manager de caz.
Printre cele mai comune diagnostice psihiatrice ale celor care ajung în familii sunt schizofrenie, tulburări psihotice, dizabilități intelectuale și tulburări de personalitate, conform datelor OPZ.
De partea cealaltă a acestei ecuații, oricine poate deveni părinte adoptiv atât timp cât nu are un cazier judiciar, are în casă o cameră pentru oaspete, un venit stabil, dar și un aviz de la medicul de familie, care să ateste că poate avea, din punct de vedere medical, grijă de o altă persoană. Și mai ales disponibilitate.
Urmează procesul de potrivire de care se ocupă centrul psihiatric OPZ. Asta înseamnă că găsesc familii și oaspeți cu interese comune și stiluri de viață asemănătoare.
În prezent, 11 familii așteaptă să devină „părinți adoptivi”, în timp ce 3 oaspeți așteaptă să fie plasați în noile cămine.
Relația cu familia naturală
O parte din oaspeții care ajung în familii de plasament au fost abandonați de familia naturală în sistemul psihiatric, alții păstrează legăturile cu frații sau părinții biologici. Părinții de plasament pot fi mai detașați, mai puțin împovărați de gravitatea bolii și totodată se pot impune cu o altă autoritate.
„Ca atunci când copilul tău îl ascultă mai degrabă pe profesorul de la școală decât pe tine”, explică purtătorul de cuvânt al OPZ.
„Legătura naturală poate complica uneori lucrurile. Pentru un părinte poate fi dificil să accepte atitudinea și felul în care copilul său se comportă.” Însă sistemul face eforturi pentru ca familiile biologice să fie prezente în viața oaspeților, să se viziteze și să petreacă timp împreună, acolo unde este posibil.
Copil, prieten, oaspete
În jumătatea de secol de când sunt gazde, Maria și Jeff au avut 5 oaspeți care au locuit alături de ei, au crescut cu copilul lor, iar astăzi unul dintre ei le este încă alături. Are 77 de ani și a fost oaspete constant în casa lor.
Maria fuge din terasă într-una dintre camerele casei. Se întoarce entuziastă cu mai multe fotografii înrămate în brațe: copiii lor adoptivi, unii dintre ei, niște adulți de vârsta a treia.
Familia nu știe diagnosticul pacientului
Oaspeții pot să discute despre diagnosticul lor cu familia adoptivă, dacă își doresc. Familiilor însă nu le sunt expuse problemele medicale ale persoanelor care urmează să intre în casa lor și nici nu primesc vreun training special. Scopul este ca relația să fie cât mai firească. Li se transmit însă alte date care, explică managerul de caz Michelle Lambrechts, sunt mai mai valoroase: „despre comportamentul persoanei respective”.
De exemplu, uneori, oaspetele poate spune ceva ciudat sau poate acționa ciudat. Dar trebuie doar să-l lași să o facă.
Unii au nevoie de o îngrijire mai afectuoasă, de familii cu care să aibă un contact emoțional. Altora nu le place asta: vor o familie care să aibă grijă de ei, adică să primească o cameră și un pat în care să doarmă.
Maria și Jeff își amintesc că despre oaspetele care este și astăzi cu ei au știut că nu are noțiunea de pericol. În viața de zi cu zi, asta a însemnat că trebuie asistat în multe activități, mai ales atunci când traversează strada. Deși nu știe ce este pericolul, știe ce înseamnă afecțiunea. În fiecare seară de iarnă, bărbatul îi aduce o pereche de șosete Mariei și o încalță cu ele. Este doar unul dintre gesturile din care este compusă textura umană a acestui oraș unic în lume.
Peștele din asfalt
Și autoritățile au învățat să-i lase pe oaspeți să se exprime liber.
Fostă polițistă, Greet Vandeperre, în vârstă de 66 de ani, care acum conduce un grup comunitar ce reprezintă familiile de plasament și oaspeții, își amintește povestea unei intervenții.
Un „oaspete” din comunitate a început să pescuiască cu undița pe asfaltul din fața casei în care locuia. Câțiva trecători au râs de el. Bărbatul s-a enervat, își amintește Greet Vandeperre, așa că poliția a fost nevoită să intervină. Ajuns la fața locului, polițistul l-a întrebat: „Și, câți pești ai prins astăzi?”. Bărbatul s-a calmat și, în cele din urmă, a putut fi dus la spital, pentru că avea o criză, explică Vandeperre.
„Dacă polițistul l-ar fi chestionat pe un ton răstit: ce faci, nu există niciun pește, nu este nicio apă, situația nu ar fi fost rezolvată. Din contră”, mai spune fosta polițistă. „Polițiștii trebuie să vadă latura umană și în timpul unei crize”, adaugă ea.
Polițist: „Este în ADN-ul locului”
Deși polițiștii din Geel nu beneficiază de un training special pentru astfel de intervenții, tradiția i-a învățat și pe ei cum să se comporte, ne explică și Bert Syen, în secția de poliție a orașului, aflată chiar vizavi de centrul OPZ.
„Trainingul” lui a început încă de la naștere, venind la rându-i dintr-o familie în care au existat oaspeți.
„Este în ADN-ul locului”, spune și colegul lui Bert, care lucrează în poliția de aici de peste 11 ani.
„Poliția să meargă la intervenții împreună cu cineva din sectorul psihiatric. Ăsta e viitorul spre care trebuie să ne îndreptăm la nivel național”, declară ofițerul Bert Syen, când vorbește despre necesitatea ca poliția să știe cum să acționeze în timpul intervențiilor la cazuri care implică persoane cu boli psihice.
La nivelul întregii țări, prin reforma dedicată sănătății mintale, Belgia încearcă să trateze pacienții cu boli mintale, prin echipe mobile, cât mai aproape de casa în care locuiesc și de mediul lor de zi cu zi – pentru a le oferi șansa la o viață demnă.
Când „apa ajunge la gură”
Sunt rare, aproape imposibil de amintit, momentele în care polițiștii să fi intervenit pentru a calma un oaspete, chiar dacă 10-15% dintre persoanele care locuiesc în familii au o criză ce necesită spitalizare pe parcursul unui an, arată datele OPZ. În astfel de situații, intervine echipa de psihologi, psihiatri și lucrători sociali de la centru.
Și din casa lui Jeff și a Mariei, după 17 ani de locuit împreună, un oaspete s-a întors la centrul OPZ. „Am amânat mult decizia, nu a fost una ușoară”, spun cu amărăciune cei doi. „Probleme de comportament”, rezumă ei. În cazul lor a fost o decizie ireversibilă, dar sunt ocazii în care oaspetele se poate întoarce la familie după o perioadă petrecută în spital.
„Aici, în Belgia, avem o vorbă pe care uneori ne-o spune familia adoptivă: mi-a ajuns apa la buze, atunci când vor să comunice că lucrurile nu mai funcționează”, explică și managera de caz.
„Nu mai pot trăi fără ei”
Înapoi în casa de lângă pădure, una dintre surorile lui Jeff, Paula, 75 de ani, privește zâmbind către oaspetele ei, Franz, 69 de ani. Își amintește când s-au cunoscut: centrul ne-a făcut potrivirea acum 23 de ani. „Ne-am înțeles din prima. Nu a fost nimic ieșit din comun.”
Ceva neverosimil pentru oamenii din afara orașului Geel este o normalitate absolută aici. La fel ca în orice familie, rolurile și responsabilitățile se mai schimbă. Și în Geel sunt situații în care oaspeții mai tineri i-au sprijinit, la bătrânețe, pe părinții lor adoptivi.
După Franz, în casa Paulei a mai venit un alt oaspete de la OPZ. Se întâmpla în urmă cu 11 ani. Astăzi sunt ei trei și cățelușa Tasha. „Prințesa mea”, îi spune Franz și o strânge tare în brațe.
Ce s-a schimbat în toți acești ani? „Nu mai pot trăi fără ei.”
Viața lui Franz
Înainte să ajungă în sistemul OPZ, Franz a lucrat 22 de ani la o fabrică de tutun, a fost căsătorit de două ori și are o fiică. Viața lui s-a schimbat în anul în care a fost de trei ori internat în spitalul de psihiatrie. Atunci a cerut să intre într-o familie adoptivă. Nu vrea să-și amintească mai multe despre acel an. Era 1995.
„Mâine merge într-un grup organizat de OPZ să se plimbe cu bicicleta”, explică Paula programul lui Franz. „Și pot să mă plimb mult fără să obosesc acum. Am o bicicletă electrică”, spune râzând bărbatul.
Familiile nu se uită la oaspeți dintr-o perspectivă medicală, ci din una familială. „Care, not cure” (Îngrijire, nu vindecare, n.r.) este un motto în orașul psihiatric Geel.
În timp ce studiile despre Geel sunt bogate în observații, rămân puține date empirice pe termen lung privind modul în care acești pacienți se descurcă în sistem, scria și The New York Times. „Succesele și neajunsurile sistemului de îngrijire a familiilor de plasament al lui Geel nu au fost niciodată examinate în mod temeinic sau sistematic”, a remarcat și Jackie Goldstein, profesor de psihologie la Universitatea Samford în 1998.
În anii 1960, cercetătorii s-au angajat într-un proiect de 10 ani de studiu al lui Geel, la care a luat parte și Goldstein, dar care nu a ajuns niciodată la final.
Sacrificiul
Dar succesul unui astfel de stil de viață înseamnă și sacrificii, ne explică mamele adoptive adunate la masa din casa lui Jeff și a Mariei.
„Dacă te duci să mănânci în oraș, trebuie să mergi împreună cu oaspetele tău, dacă te duci într-o vizită, la fel. Trebuie să fii dispus mereu să-l ghidezi spre ce are nevoie”. Este o grijă constantă pe care părinții de plasament o au pentru oaspeții lor.
„Își pot face singuri prânzul, dar durează o veșnicie, și atunci îl ajuți tu”, rezumă sora mai mică a lui Jeff, Bridgette. Dincolo de asta însă viața alături de oaspeți aduce și multe momente de povestit nepoților.
Oaspetele meu, în vârstă de 85 de ani, îmi spune Mu sau Mommy, ceea ce este amuzant, fiindcă el este mai în vârstă decât mine.
Ce-i drept, prima dată când a aflat că i-a fost repartizat, de către OPZ, un oaspete cu aproape 20 de ani mai mare decât ea, s-a gândit de două ori dacă să accepte sau nu. Dar la prima întâlnire cu el toate emoțiile s-au disipat. A apărut „pe bicicletă, cu o pălărie amuzantă”. „Și el avea emoții”, își amintește Bridgette. Prima lui întrebare a fost cu ce o poate ajuta în casă, dacă are grădină. „Voia să arate că e încă un om plin de viață.”
Ceea ce încă este și azi. Nu sunt prea multe activități care-l țin în loc pe oaspetele din casa Bridgette. Din contră, atunci când nu poate merge la pescuit, n-are prea multă stare în casă. „Sunt însă două programe TV pe care le urmărește mereu cu interes: filmul Tarzan și Stan și Bran.”
Viitorul tradiției
Mai pot însă tinerele generații din Geel să continue această tradiție? Generațiile s-au schimbat, oamenii muncesc mai mult, majoritatea femeilor nu mai sunt casnice, așa cum erau când a început tradiția, și timpul parcă a devenit mai comprimat ca niciodată. Nici banii primiți de la guvern nu-i motivează foarte mult pe tinerii din Geel să intre ca „părinți” în sistemul de plasament.
Nu cred că foarte mulți oameni din afara comunității din Geel pot înțelege sistemul, spun localnicii. „Tinerii pot fi speriați de asta. Dar noi le spunem că nu au de ce să le fie teamă. Cu atât mai mult cu cât astăzi medicina a evoluat și există tratamente medicamentos. Era mai greu înainte când nu aveam asta. Acum este mult mai ușor”, spun Jeff și Maria.
„Ideea e că atunci când vii într-o familie poți să fii cine ești, să fii cine vrei”, explică ei cum se aplică sistemul din Geel la firul ierbii.
Familiile adoptive, reprezentanții OPZ și cei care cred în continuare în sistem își spun speranțele că tradiția lor va supraviețui și dacă UNESCO va recunoaște orașul ca „patrimoniu cultural imaterial”.
„O familie poate fi uneori tot ce-ți trebuie pentru a putea funcționa în societate”, conchid părinții din sistem despre persoanele cu boli psihice. La schimb, prezența oaspeților înseamnă pentru ei mai puțină singurătate. „După ce copiii au plecat, casa era prea goală. Oaspeții o fac vie.”
*Numele unora dintre „oaspeți” au fost schimbate. Echipa Libertatea a discutat și a fotografiat familiile care sunt parte din sistem doar cu acordul psihiatrilor și al psihologilor centrului OPZ.
Claudea 19.07.2023, 10:23
Cel mai bun program, foarte bine pus la punct.
Any0205 19.07.2023, 10:42
Foarte frumos!
laurlaur2180 19.07.2023, 10:56
La noi nu se va aplica niciodata un asa sistem. Oamenii sunt obisnuiti doar cu smecherii. (cum a fost si in cazul cazarii ucrainienilor, toti s-au gandit cum sa castige un ban necinstit).
Frumosul1 19.07.2023, 11:19
Servicii ireproșabile Romania este la ani lumină de Belgia noi nu suntem în stare să ne îngrijim cum trebuie de bătrânii României
Adrian014 19.07.2023, 11:24
Foarte frumos felicitări