Femei criminale în serie din România (IV). Povestea ucigaşei care îşi racola victimele prin mica publicitate şi a strangulatoarei de bătrâni din perioada comunistă

Şi în România comunistă erau crime, deşi nu se vorbea despre ele

În România lui Nicolae Ceauşescu, infracțiunile de mare violență erau ținute la secret. Arareori, pentru criminalii ce îngrozeau vreo comunitate se organizau procese cu publicitate lărgită, în cantinele fabricilor, pentru ca oamenii să creadă că li se face dreptate, dar şi pentru ca ei să simtă cât de puternic e brațul sistemului.  

Oficial însă, infracțiunile de drept comun se reduceau adesea la furturi din avutul obştesc. Nu existau omoruri, criminali şi nici copii dispăruți, pentru că regimul comunist trebuia să pară unul infailibil. Dar în acele vremuri au existat ucigaşi de temut precum Ion Rîmaru, Grigore Uruc sau Romulus Vereş. Faptul că nu se vorbea despre ei sau despre îngrozitoarele crime pe care le-au comis nu i-a împiedicat să existe.

În 1980, de pildă, în țara noastră s-au înregistrat nu mai puțin de 534 de omoruri, față de 416, câte au fost în 2007, potrivit unui articol publicat în Dilema. 

În statistica neagră şi neştiută a acelor vremuri, două dintre crime au fost comise de o femeie. Ea era o ucigaşă în serie, căci conform ultimei definiții a FBI crimele în serie înseamnă „uciderea ilegală a două sau mai multe victime de către acelaşi/aceiaşi infractor(i), în evenimente separate şi la momente diferite”. 

În vara lui 1979, „Micuța” şi-a ucis bătrâna gazdă, pentru banii din pensie

Criminala în serie acționa în Bucureşti, iar ultima ei victimă a fost Zsuszana T., o femeie de 84 de ani care locuia într-o cameră de la parterul unei case vechi, în zona centrală a Capitalei. Rămasă singură, bătrâna căzuse în patima alcoolului. Şi, ca să nu-şi cheltuie toți banii pe băutură, atunci când primea pensia, i-o dădea unei vecine care avea grijă să îi achite facturile şi să-i cumpere de mâncare. 

Pentru a face un ban în plus, dar și ca să-şi aline singurătatea, în vara anului 1979, Zsuszana a luat în gazdă o tânără, poreclită „Micuța”, care, oficial, se ocupa cu intermedierea unor vânzări-cumpărări de locuințe. 

Pe 24 iunie 1979, bătrâna a primit pensia și i-a dat banii vecinei sale, rugând-o să-i cumpere câte ceva de la piață. Când femeia s-a întors, a găsit-o pe octogenară fără suflare și a sunat imediat la miliție. 

Legiştii au descoperit pe gâtul victimei mai multe vânătăi, semn că moartea ei fusese provocată prin strangulare. Uşa de la intrare nu prezenta niciun semn de forțare, iar data crimei coincidea cu ziua în care poştaşul adusese pensia, aşa că anchetatorii au dedus imediat că cel care a ucis-o pe bătrână face parte din cercul apropiat de cunoştințe ale ei, iar fapta a fost comisă în scop de jaf. 

De la vecini au aflat de tânăra care stătea acolo în gazdă, iar în după-amiaza zilei de 26 iunie, aceasta a fost depistată pe o stradă din Bucureşti, în timp ce se îndrepta spre locul de întâlnire cu nişte clienți care voiau să cumpere o casă.    

„Micuța”, pe numele ei real Elena Ştefan, a recunoscut în cele din urmă că după ce poştaşul a adus pensia, a căutat banii bătrânei prin sertare şi, negăsindu-i, a strâns-o pe bătrână de gât cu un cordon, ca să-i spună unde i-a ascuns. Iar după ce a aflat că banii sunt la vecină, a continuat să strângă cordonul. Şi de ciudă, dar şi de teamă ca bătrâna să n-o dea pe mâna miliției.

Şi-a strangulat concubinul şi l-a ascuns în casă, într-o barcă pneumatică

„Micuța” nu era la prima ei crimă. După rezolvarea acestui caz, anchetatorii şi-au amintit că mai există unul, aproape similar, rămas nerezolvat. Cezar C. avea 66 de ani şi locuia tot singur, într-un apartament de lângă Piața Iancului din Bucureşti. Pensionar, având aceeaşi patimă a băuturii, el o cunoscuse întâmplător pe „Micuța” și înfiripase o relație cu ea. La scurt timp după ce tânăra s-a mutat la el, bărbatul a fost ucis, tot prin strangulare, cadavrul său fiind ascuns în casă, într-o barcă pneumatică, sub un maldăr de vechituri. 

Crima a fost descoperită după două luni, când vecinii, alertați de mirosul ce venea din apartament, au anunțat miliția. Dar anchetatorii n-au reuşit să dea atunci de misterioasa iubită care dispăruse imediat după crimă.

În vara anului 1979, după ce au prins-o pe Elena Ştefan, anchetatorii au mers cu poza ei în blocul bărbatului a cărui moarte rămăsese neelucidată. Iar oamenii au recunoscut-o imediat: era femeia care locuise cu Cezar C.. „Micuța” nu a negat comiterea acestei crime şi a spus că l-a strangulat pe bărbat cu o sfoară, în timp ce el dormea, mort de beat, doar fiindcă o înjurase de mamă.

Nu se ştie ce pedeapsă a primit Elena Ştefan pentru cele două crime ale sale; în România anilor ‘80 exista încă pedeapsa cu moartea. Povestea acestei ucigaşe în serie a rămas consemnată doar în cartea „Femei criminale în România”, scrisă de regretatul Traian Tandin, care pe vremea aceea era ofițer la Serviciul Crime al Direcţiei Judiciare din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei.

În presa comunistă din acei ani existau articole despre „tovarășa Elena Ștefan, directorul Casei de cultură” şi despre „inginera Elena Ştefan, şefa fermei vegetale nr.1”, însă nu se pomenea nimic despre criminala în serie cu acelaşi nume.

Prima victimă a „asistentei Rodica”: femeia adormită cu o soluție, în baie

După un deceniu de la prinderea „Micuței”, în Bucureşti a apărut o altă criminală în serie: Rada Pătraşcu sau Rodica, după cum îşi spunea ea. „Rodica” avea în vizor tot persoane în vârstă care locuiau singure, dar modul ei de operare era mult mai elevat. Îşi racola victimele prin intermediul anunţurilor de mică publicitate, susținând că este o asistentă medicală ce oferă îngrijiri persoanelor vârstnice. Odată intrată în viața acestor bătrâni, încerca să-i convingă să-i lase prin testament averea, iar apoi îi omora, pentru a grăbi moştenirea sau doar pentru a le fura bunurile de valoare.

De loc dintr-o comună din județul Olt, Rada Pătraşcu a venit în Capitală imediat după Revoluție. Avea pe atunci 23 de ani şi era divorțată. 

Extrem de abilă în manipularea oamenilor, ea îşi crease o legendă în juru-i, mințindu-i pe toți că lucrează ca asistentă medicală la Ambasada SUA din Bucureşti şi că are prieteni în cercurile înalte ale societății. 

Prima ei victimă a fost Zamfira C., o bătrână care locuia pe şos. Giurgiului, lângă Piața Progresul. „Asistenta” îi fusese recomandată de o cunoştinţă care citise anunțul în paginile de mica publicitate. „Rodica” s-a mutat în apartamentul Zamfirei C., iar după numai câteva săptămâni, într-o seară, a încercat să o omoare. 

În plângerea pe care a depus-o în septembrie 1990 la Secţia 16 Poliţie, bătrâna spune că a fost „otrăvită şi adormită. M-a adormit, fiindcă mi-a dat în baie cu o soluţie care m-a ameţit şi mi-a fost foarte rău. Dimineaţa, pe la orele 5:00, când m-am trezit, am constatat că lumina este întreruptă şi telefonul nu mai funcţiona, firul era tăiat. Iar din casă îmi lipseau mai multe lucruri”, declara Zamfira C.

Poliția a deschis un dosar penal, însă n-a reuşit să dea de Rada Pătraşcu, cu toate că ea nu părăsise Capitala. După ce a vândut lucrurile furate, și-a închiriat o mansardă lângă Parcul Cişmigiu, iar apoi s-a mutat în casa unui inginer ieşit la pensie, care locuia în apropiere, prin zona bulevardului Kogălniceanu. 

E posibil ca în această perioadă, Rada să fi comis şi alte tâlhării, folosind un mod de operare similar, iar victimele ei să nu fi depus plângeri la poliție de ruşine că s-au lăsat păcălite sau din neîncredere că hoața va fi prinsă.

Fosta profesoară de franceză s-a spânzurat, după ce Rada i-a intrat în casă

În vara anul 1991, Rada Pătraşcu a ieșit din nou la lumină. S-a recăsătorit cu Dan C., care locuia în cartierul Ozana din Bucureşti și, în loc să petreacă în luna de miere, ea intrat din nou în acțiune.

Maria Burcescu avea 88 de ani şi fusese profesoară de limba franceză. Trăia singură, în apartamentul ei dintr-un bloc cu zece etaje de pe şoseaua Căţelu. Într-o zi, un vecin i-a spus că a văzut anunțul „asistentei” la mica publicitate, iar profesoara a sunat-o. După ce i-a făcut o vizită, pentru a evalua „potențialul” victimei, Rada s-a mutat imediat la ea. 

Ulterior, potrivit unor articole publicate de Libertatea în 1998, vecinele bătrânei au declarat la poliție că aceasta îşi dăduse seama că ceva nu e în regulă cu asistenta medicală. „Mi-a spus că Rodica e o mare mincinoasă şi că ea crede că nu are serviciu, după cum îşi petrece timpul”, îşi amintea o femeie. Iar o altă vecină mărturisea că, într-o zi, Maria Burcescu îi spusese că „s-a certat rău cu Rodica, pentru că aceasta îi cerea să-i facă acte pe casă”. 

În ciuda acestor semnale de alarmă, bătrâna n-a dat-o afară din casă pe Rada. Cel mai probabil, pentru că n-avea altă alternativă, dar şi pentru că „asistenta” ştia cum să se facă utilă şi indispensabilă. 

Iar pe 28 septembrie 1991, într-o dimineață  de sâmbătă, s-a dat sfară-n scara blocului că Maria Burcescu a fost găsită spânzurată.

Vecinii mai tari de înger au intrat în apartamentul victimei, ca să vadă cu ochii lor. „Asistenta”, încă prezentă la locul faptei, părea îndurerată şi extrem de marcată; le spunea tuturor că profesoara s-a sinucis şi că ea a fost cea care a descoperit-o moartă. Cineva a zis atunci că ar trebui anunțată şi poliţia, dar Rada a explicat că nu e necesar deranjul, pentru că ea, asistentă medicală fiind, putea obţine certificatul de deces necesar înmormântării bătrânei. Însă unul dintre vecini, considerând că lucrurile trebuie lămurite, a pus mâna pe telefon şi a chemat poliția.

Cum s-a descoperit că „biletul de adio” al profesoarei fusese scris de altcineva   

Criminaliştii de la Poliţia Capitalei au mers la faţa locului şi au găsit victima în mijlocul celei de-a doua camere a apartamentului. Bătrâna decedată era întinsă pe pat și avea un cablu electric legat de gât, partea cealaltă a cablului fiind înnodată de ivărul de la fereastra aflată deasupra geamului. 

Pe masa din sufragerie era un „bilet de adio”, cu titlul „Burciescu. Maria”, în loc de semnătură. Era adresat uneia dintre vecine și părea că a fost scris de un om semianalfabet: „Doamna. MIOARA SĂ ŞTIŢI CĂ eu ma-m spânzurat CĂ nu am de-ce să trăiesc. MIOARA Dragă să o ajuţi PE RODICA să fac ce trebuie că nu poate singura de oarece este BOLAVĂ şi CÂND VENA de la servici spuna că sufere cu inima RODICA Am scris aceste RÂNDURI în ultima mea clipă RODICA SĂ FACI mamă ce poţi şi cum ştii am lăsat acest BILET scris să şti – ce faci.”

Era puțin probabil ca fosta profesoară de limba franceză să fi scris acel bilet. Iar criminaliştii au exclus definitiv această variantă după ce-au făcut o expertiză grafologică, comparând scrisul cu cel de pe o chitanță de mână lăsată unei vecine de către Maria Burcescu, pe vremea când ea trăia.

Că nu putea fi vorba de sinucidere o demonstra şi comportamentul victimei, din ultimele sale ore de viață: vineri, în preziua tragicului eveniment, ea fusese la un cabinetul stomatologic, pentru un tratament. Și de ce ar mai fi interesat-o să-şi repare dinții, dacă urma să-şi ia zilele?

Legiştii, care au stabilit că moartea se datorase „asfixiei mecanice prin spânzurare”, au descoperit, la examinarea cadavrului, „multiple fracturi costale” și un „traumatism facial”.

În plus, la cercetarea la fața locului s-a constatat că din casa victimei lipseau mai multe tablouri şi obiecte de valoare.       

Toate aceste elemente, coroborate, au dus la concluzia că Rada Pătraşcu ar putea fi cea care a ucis-o pe bătrână, în noaptea de 27/28 septembrie 1991. Iar poliția a început să o caute.

Criminala s-a întors la locul faptei şi a fost prinsă cu ajutorul vecinelor

La adresa din buletin, poliția l-a găsit pe soțul ei, Dan C., care, la rându-i, îşi căuta nevasta ce dispăruse imediat după căsătorie. Anchetatorii au început să verifice pe la vechile adrese ale „asistentei”, descoperite din notiţele ei şi din telefoanele pe care le dăduse. Rezultatul a fost negativ. 

În paralel, pentru că Rada Pătraşcu spusese că e asistentă medicală, polițiştii au mers pe la toate spitalele, dispensarele şi cabinetele medicale din Bucureşti, însă nicăieri nu figura vreo angajată cu acest nume. Părea că o înghițise pământul.

Dar criminalul se întoarce la locul faptei, mai ales dacă a ucis pentru bunurile aflate acolo. Asta avea să facă şi Rada, care plecase cu cheile de la apartament şi n-avea de unde să ştie că moartea profesoarei este cercetată. Polițiştii i-au rugat pe vecinii victimei să țină totul secret și să-i anunțe, imediat ce-o văd. 

Iar pe 3 octombrie, la cinci zile după moartea profesoarei, Rada a venit la apartamentul acesteia, însoțită de un bărbat în vârstă, cu părul grizonat. A ieşit dinăuntru cu două sacoşe în mână şi atunci, vecinele, de teamă că poliția nu va ajunge la timp, au sărit pe ea. Rada a reuşit să fugă, dar bărbatul care o însoțea şi care habar n-avea în ce se băgase a rămas pe loc. 

Poliția l-a găsit acolo. Inginer de profesie, el a spus că Rada, de care era îndrăgostit, se mutase la el, aducându-şi acolo nişte lucruri, şi că deja îi furase şi lui câteva sute de dolari, explicându-i că banii i-ar fi fost furaţi din geantă, în timp ce se afla în oraş. 

Anchetatorii au mers acasă la inginer şi, în timp ce căutau obiectele furate de la profesoară, s-a auzit soneria de la intrare. La uşă era Rada. Şocată de prezența poliției, ea a susținut încontinuu că n-a făcut nimic rău şi că bătrâna s-a sinucis, lăsându-i ei totul, aşa cum reiese şi din biletul de adio.

Declarația şocantă dată de „asistentă” la poliție, în ziua arestării

Rada Pătraşcu a fost dusă la sediul poliției, iar aici i-au fost puse în față probele care demonstrau că „biletul de adio” nu fusese scris de profesoară. Atunci, ea s-a răzgândit şi a susținut că a ajutat-o să se sinucidă pe Maria Burcescu. 

A declarat, în scris, că mai întâi profesoara ar fi vrut să se omoare bând „lapte cu sodă caustică”, însă ea a refuzat să-i dea asta, apoi bătrâna „a scos de sub pernă un cordon electric, pe care îl tăiase de la televizor şi l-a legat în jurul gâtului, celălalt capăt spunând să-l leg de calorifer (…) după care a smucit de două ori şi nemurind, mi-a spus să o ajut, în sensul de a o trage de picioare, pentru a se putea spânzura”. 

Pentru a explica traumatismele de pe trupul victimei, Rada a povestit că, în timp ce o ajuta pe bătrână să se spânzure, acesta s-a dezechilibrat şi a căzut, iar la un moment dat, din greşeală, ea a lovit-o cu piciorul în zona coastelor, „fără a putea preciza în ce parte”.

Spunea că totul ar fi durat „aproape 10 minute, terminându-se prin moartea victimei în jurul orelor 1:15”, iar mai departe, ea a scris „cu stiloul un bilet, ca şi cum ar fi fost scris de Burcescu Maria, prin care spuneam că s-a sinucis. Am făcut acest lucru pentru că aşa îmi ceruse ea, înainte de a se omorî.” La final, Rada Pătraşcu spune că s-a dus „în cealaltă cameră şi am luat două pastile de extraveral”.

Scrisul din declaraţia dată la poliție era identic cu cel de pe „biletul de adio”. 

Pe 3 octombrie 1991, Rada Pătraşcu a fost arestată, sub acuzația de omor calificat. Mai departe, tot ce s-a întâmplat în această anchetă pare desprins dintr-un film suprarealist.

Cum a fost lăsată liberă criminala: două cancere și-o lipsă totală de discernământ

Pentru că Rada începuse să vorbească în dodii şi fără vreun fir logic, procurorului de caz i s-a părut că ea nu e în deplinătatea facultăţilor mintale şi a cerut o expertiză psihiatrică. Iar raportul de la IML, finalizat în aprile 1992, stabilea diagnosticul de „sindrom psihoorganic cerebral cronic deteriorativ, secundar post traumatism cranio-cerebral”. Experții au mai stabilit că Rada Pătraşcu „are discernământul pierdut”, deci ea nu putea fi trasă la răspundere pentru vreo faptă penală. 

Numai că, dezvăluiau jurnaliştii mai târziu, expertiza psihiatrică fusese realizată exclusiv în baza declarațiilor acuzatei care, în timpul examinării, afirmase că în 1988 „suferise un accident rutier cu traumatism cranio-cerebral, în urma căruia a fost internată trei luni la Spitalul de Psihiatrie Timişoara”. Ea mai spusese atunci și că „nu poate munci, pentru că este bolnavă”, dar și că „Procuratura i-a luat o parte din aparatura medicală pe care i-o trimisese un unchi din America”.

Nu exista nicio dovadă că Rada Pătraşcu trecuse prin vreun spital de psihiatrie. Iar ca toată această situație nebuloasă să fie completă, imediat după arestarea ei, acuzata fusese depistată cu cancer uterin, dar şi mamar, fiind operată în Spitalul Penitenciarului Jilava, potrivit declarațiilor date de procurorul de caz jurnaliştilor, în 1993.

Procurorul explica atunci că, având în vedere concluziile expertizei medicale, în 7 mai 1992 a dispus scoaterea de sub urmărire penală a Radei Pătraşcu şi punerea ei în libertate. O lună mai târziu, printr-o altă ordonanţă, trimisă şi la Penitenciarul Jilava, procurorul recomanda măsuri de siguranţă medicală, adică internarea într-un spital de psihiatrie, sesizarea Tribunalului Bucureşti, pentru a confirma această măsură, dar şi internarea provizorie a bolnavei în Spitalul „Dr. Gh. Marinescu”. 

Numai că Spitalul „Dr. Gh. Marinescu” a refuzat să primească pacienta acuzată de omor, motivând că nu-i putea asigura paza. Şi, cum penitenciarul nu mai avea nicio acoperire legală ca s-o rețină, pe 15 iunie 1992, Rada Pătraşcu a fost lăsată să plece acasă, fără niciun fel de supraveghere. 

La Tribunalul Bucureşti, în dosarul 1765/1992, se judeca măsura internării ei la psihiatrie. Rada a fost citată să se prezinte la termene, însă n-a venit niciodată, iar procesul a bătut pasul pe loc, din lipsă de procedură. Și abia în februarie 1993, Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti şi Spitalul „Gh. Marinescu” au fost de acord cu internarea provizorie a acesteia, până când tribunalul avea să confirme măsura de siguranţă, pentru ca Rada Pătraşcu să fie transferată la Spitalul „Poiana Mare”.

Numai că atunci când au mers ca s-o ridice, pentru a o interna, femeia acuzată de crimă nu mai era de găsit la niciuna dintre adresele cunoscute. Ea se evaporase din nou, pentru că între timp mai comisese încă o crimă.

A treia victimă a „asistentei”, ucisă cu insecticid și medicamente

Iosif Şerban avea 67 de ani, era văduv şi locuia singur într-un bloc de pe Calea Griviței. Diagnosticat cu boala Parkinson și epilepsie, bărbatul avea nevoie de îngrijire medicală permanentă, așa că în octombrie 1992, când fiica lui a găsit anunţul Radei la mica publicitate, a angajat-o pe loc. 

După nici o lună, „asistenta” l-a convins pe bărbat să-i vândă apartamentul, cu tot cu bunurile dinăuntru. Era vorba de cota de 5/8 din locuință, căci restul îi aparţinea fiicei lui Iosif Şerban, moştenire după mama sa. 

Pe 3 noiembrie 1992, actul prin care Rada Pătraşcu cumpărase apartamentul a fost perfectat la notariatul sectorului 6. A doua zi, „asistenta” a schimbat yala de la uşa casei cu care se împroprietărise. A treia zi de dimineaţă, pe 5 noiembrie, Iosif Şerban şi-a sunat fiica disperat, spunându-i că Rada vrea să-l interneze în spital. 

Când femeia a ajuns la apartamentul tatălui ei, nu i-a mai răspuns nimeni la uşă. N-a putut să intre înăuntru, căci n-avea cheie de la noua yală, şi atunci a plecat să-şi caute tatăl prin spitale. Nu l-a găsit nicăieri, iar a doua zi s-a întors acasă la el, însoțită de un coleg de serviciu. Acesta, prin balconul unui vecin, a reuşit să pătrundă în locuinţă și a găsit cadavrul lui Iosif Şerban, întins pe un pat. În bucătărie, toate ochiurile de la aragaz era aprinse, cu flacăra dată la maxim, iar în apartament nu se mai putea respira, din cauza lipsei de oxigen.

Au fost anunțate imediat poliția şi procuratura, care au deschis un dosar pentru moarte suspectă. Legiştii au stabilit că moartea lui Iosif Şerban a fost violentă, având drept cauze: „insuficienţă cardio-respiratorie acută consecutivă intoxicaţiei cu Parathion (un insecticid extrem de toxic – n.r.) şi Oxazepam (un sedativ – n.r.), în condiţiile consumului de alcool (alcoolemie – 0,30 g la mie)”.

Bărbatul nu folosise însă niciodată Oxazepam. Iar tubul acestor medicamente nici măcar n-a fost găsit în casă, aşa cum nu exista nici flaconul cu insecticid. Dar anchetatorii n-au ținut cont nici de asta și nici de convorbirea telefonică pe care bărbatul o avusese cu fiica lui, în dimineața zilei în care avea să moară. 

Şi, pentru că Rada Pătraşcu n-a fost găsită de polițişti, dosarul s-a închis fără audierea ei, cu concluzia că bărbatul, bătrân şi bolnav, îşi luase singur zilele.  

Ancheta a fost reluată. S-a descoperit că „asistenta” devenise „avocată”  

Convinsă că tatăl ei fusese ucis, fiica lui Iosif Şerban n-a renunțat. A făcut memorii şi sesizări către toate organele statului, a mers în audiențe și a înşirat aceleaşi argumente de zeci de ori, iar într-un final, pe 5 iunie 1994, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 i-a admis plângerea și dosarul a fost redeschis.

Pentru continuarea cercetărilor, poliția trebuia să o audieze pe Rada Patrăşcu. Dar, pentru asta, trebuia mai întâi să o găsească. Aşa că femeia a fost dată în urmărire, iar în august 1994, poza ei a apărut în toate ziarele. Şi atunci, au început să sune telefoanele poliției, cu apeluri de la oamenii pe care ea îi înşelase.

Folosindu-se de contractul de proprietate al apartamentului lui Iosif Şerban, pe care-l punea gaj, Rada împrumutase sume mari de bani, făcându-se apoi nevăzută. 

Îşi schimbase modul de operare. În vara anului 1992, imediat după ce a părăsit Penitenciarul Jilava, ea s-a vopsit brunetă, s-a pensat, a început să se machieze şi să se îmbrace elegant. Nu mai era „asistenta medicală angajată la Ambasada SUA”, acum juca rolul unei avocate şi-şi făcuse cărți de vizită, care să-i „certifice” noul job. Colinda pe holurile instanțelor şi frecventa birourile de avocatură, unde spunea că e patroana unei firme importante, cu relaţii sus-puse. 

Le promitea oamenilor diverse servicii, spunându-le exact ceea ce ei voiau să audă, şi mulți îi cădeau în plasă. Unui ofiţer de armată i-a garantat că-l va ajuta să-şi înfiinţeze o societate, iar acesta i-a dat, fără ezitare, 3,5 milioane de lei, ceea ce însemna peste 2.000 de dolari americani la acea vreme. 

Păgubiții o căutat acum cot la cot cu oamenii legii, și într-o vineri, pe 19 august 1994, când nimeni nu mai avea vreo speranță s-o găsească, Rada Pătraşcu a venit la Poliţia Capitalei şi s-a predat de bunăvoie. Cel mai probabil, ea a făcut asta convinsă fiind că-şi asumă un risc mai mare dacă rămâne în libertate.  

La proces s-a aflat și de a treia crimă comisă de „asistenta Rodica”  

Nu a recunoscut cele două crime, nici tentativa de omor din toamna lui 1990 şi nici măcar înşelăciunile în dauna avutului privat. Însă de data aceasta, ea a fost trimisă în judecată pentru toate aceste infracțiuni.

La proces, a susținut că Dan C., de care divorțase între timp, a bătut-o, pentru a o convinge să-şi asume săvârşirea crimelor. 

În februarie 1998, la unul dintre termenele de la Tribunalul Bucureşti, o femeie audiată ca martor a declarat că Rada Pătraşcu a mai comis un omor. Ea a spus că o ştie pe inculpată de pe vremea în care aceasta a îngrijit de-o vecină de-ai ei. Tudoriţa  Nicolae locuia într-un bloc de pe strada Theodor Pallady şi era, la fel ca şi celelalte victime, în vârstă, cu probleme de sănătate şi singură. Și, după ce „asistenta Rodica” a început să se ocupe de ea, bătrâna a murit, în condiții suspecte, a precizat martora la proces. I-au auzit declarația toți oamenii din sala de judecată, jurnaliştii, dar şi magistrații prezenți, însă nimeni nu s-a sesizat, pentru a deschide o anchetă în care să se verifice împrejurările acelui deces.

În octombrie 1998, prin sentinţa penală nr. 305/1998 a Tribunalului Bucureşti, Rada Pătraşcu a fost condamnată la 18 ani de închisoare. La acea vreme, omorul calificat se pedepsea cu închisoarea de la 15 la 25 de ani. Instanța a obligat-o pe inculpată să urmeze şi un tratament psihiatric, expertizele medicale concluzionând (de această dată) că ea are „un discernământ diminuat”. 

Procurorii au atacat decizia, iar în aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti i-a majorat pedeapsa Radei Pătraşcu la 25 de ani de închisoare. 

În puşcărie, criminala în serie lovea deținutele şi muncea cam 3 zile/an 

Rada Pătraşcu şi-a executat pedeapsa trecând prin penitenciarele din Târgşor, Colibaşi şi Arad. A făcut nenumărate contestații la executare şi cereri de întrerupere a executării pedepsei, invocând inclusiv motive de ordin medical. În acest ultim caz, instanțele au dispus, de fiecare dată, expertizarea ei medicală, iar în urma rezultatelor, i-au respins cererile. Ca prin miracol, Rada Pătraşcu se vindecase de cele două cancere cu care fusese depistată la Jilava în 1991, potrivit procurorului de caz de atunci. 

Ultimul semn lăsat de „asistenta Rodica” pe portalul instanțelor datează din august 2012, când ea a solicitat instanțelor din Arad liberarea condiționată. Executase deja 3/4 din pedeapsă, adică fracția necesară. 

Dar cererea de punere în libertate i-a fost respinsă atunci, pentru că, potrivit motivării judecătorului, în cei peste 18 ani de detenție, ea avusese „un comportament oscilant, fiind sancţionată disciplinar de 12 ori. Sancţiunile disciplinare au fost pronunţate pentru abateri disciplinare grave, precum lovirea unui alt deţinut (de trei ori), atitudine necuviincioasă faţă de cadre (de două ori). Pe măsură ce se apropia termenul de discutare în vederea acordării liberării condiţionate, persoana condamnată şi-a revizuit atitudinea, a ridicat toate sancţiunile disciplinare aplicate, a obţinut alte 20 de recompense şi a participat la 9 programe educative”, notează judecătorul.

El mai sublinia, în respingerea cererii, şi că „petenta nu îndeplineşte condiţia de a fi stăruitoare în muncă, având considerate executate, ca urmare a muncii prestate, doar 47 de zile, în 18 ani de detenţie.” 

De atunci, Rada Pătraşcu n-a mai depus nicio cerere de liberare condiționată. Dar şi dacă şi-ar fi executat toată pedeapsa primită, zi la zi, ea a ieşit din închisoare în 2017.  

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro