Viața în România a trei fete venite din Afganistan: „Aici sistemul de educație stresează elevii. Mergem la școală să dăm teste, nu să învățăm”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Fatima, Homaira și Hadia locuiesc din 2017 în România; aici au aterizat cu mama și frații lor într-o zi geroasă de ianuarie. Patru ani mai târziu, într-o dimineață de toamnă, cele trei surori au povestit, într-un parc din București, pentru publicația Școala 9, cum au luat-o de la capăt departe de Afganistan, unde talibanii au preluat recent puterea.
Cuprins:
Cele trei surori și-au luat la revedere de la bunicii pe care încercau să-i convingă să-și stăpânească lacrimile și au intrat în aeroportul din Kabul, capitala Afganistanului, cu cei doi frați și cu mama lor. Era o seară de ianuarie, în 2017, iar Fatima, Homaira și Hadia aveau să urce pentru prima dată într-un avion, cel care îi ducea spre România, unde le aștepta tatăl lor.
„Înainte eram tristă că plecăm, dar în ziua aia eram emoționată”, își amintește Fatima, 19 ani, absolventă de liceu de câteva luni. Această fată cu voce fermă și sprâncene bine conturate vorbea cel mai bine engleză dintre toți șase și simțea presiunea pe umeri: trebuia să se asigure că vor urca în avionul corect de fiecare dată. Prima escală a fost în Dubai, unde au așteptat conexiunea vreo cinci ore. „Dormeam pe scaun și cineva se trezea pe rând să verifice să nu pierdem avionul. Eu puteam să dorm oricât!”, se laudă Hadia, 12 ani, cea mai mică dintre surori, și izbucnește în râs. Într-un tricou cu dungi portocalii și verzi, e singura dintre ele nemachiată.
Acum, Fatima regretă că au rămas pe scaune atâtea ore în fața ușii de îmbarcare în loc să se plimbe prin aeroportul din Dubai cu palmieri și o mulțime de ecrane. Și Homaira, 16 ani, se gândește astăzi că a pierdut ocazia să-l descopere, a reușit doar în videourile de pe internet. Din Dubai au luat avionul spre Turcia și apoi spre România. Au aterizat pe la 11.00 în București, iar în aeroport au gonit spre tatăl lor.
Inițial, Bucureștiul li s-a părut un oraș „cam urât”
Ninsese și se așternuse mocirla cu care locuitorii Bucureștiului erau obișnuiți, însă celor trei surori li s-a părut un oraș „cam urât”. Până a trecut iarna, s-au întrebat de ce arată așa Europa. Mai și dârdâiau de frig. „După ce am văzut parcurile primăvara, a fost OK”, spune Fatima încântată.
Tatăl lor locuia într-un apartament cu două camere, însă pentru șapte persoane era prea înghesuit. Cu greu au găsit unul cu trei încăperi, unde stau și în prezent.
Fost parlamentar în Afganistan, tatăl lor lucrează astăzi la o tipografie, povestesc fetele. A venit în România în 2014, a depus cerere de azil și a obținut statut de refugiat, iar câțiva ani mai târziu a reușit să-și aducă familia. A plecat din Afganistan din cauza amenințărilor talibanilor, își amintește Fatima. „Am venit aici pentru că vrem să trăim ca o familie”, spune ea. „În Afganistan e foarte greu fără bărbați”. Era nevoie de prezența lui în familie, dar și pentru ochii celor din jur. În plus, pericolul se putea ivi din orice colț. „Când ieșeam din casă, nu știam dacă ne mai întoarcem, pentru că nu știi cine trece pe lângă tine și dacă are o bombă”, chiar și într-o vreme de „pace relativă”.
În ultimii doi ani, potrivit organizației Salvați Copiii, România a primit cel mai mare număr de cereri de azil, peste 6.000 în 2020, dintre care 1.551 ale copiilor, și aproape 5.300 până în toamna lui 2021. Cele mai multe solicitări vin din partea afganilor.
Bullying în primul an de liceu
În 2017, Fatima a dat un examen ca să intre în clasa a X-a și a fost admisă la Liceul Teoretic Traian Vuia, Homaira a intrat într-a VII-a la Școala Gimnazială nr. 25 din sectorul 2, iar Hadia și-a început educația în România încă de la pregătitoare - acum e elevă la Școala nr. 39 și îi place.
Spre deosebire de Afganistan, aici au găsit la școală calculatoare, sală de sport și au primit cărți. Acolo erau prea puține școli și prea mulți elevi în fiecare, așa că resursele erau insuficiente. Și la „Traian Vuia”, unde a ajuns și Homaira în primul an de liceu, lipseau unele manuale și accesul la tehnologie, își amintește ea.
Însă Fatima nu se lamentează și povestește mai degrabă despre relația cu colegii: „La început, vorbeam la școală în romgleză. Atunci, doar eu purtam hijab în liceu, toată lumea se uita la mine, colegii mă întrebau cum e în Afganistan, cum e cu războiul”, spune tânăra. Îi plăcea să stea de vorbă cu ei, să le ofere detalii.
Pentru Homaira însă, adaptarea s-a desfășurat anevoios. „În clasa a VII-a era mult mai greu, pentru că nu știam limba și stăteam singură”, povestește ea. Dar într-a VIII-a și-a făcut prieteni la școală și s-a simțit în largul ei. A luat-o de la capăt cu integrarea în primul an de liceu la „Traian Vuia” - acolo câțiva elevi o necăjeau până nu mai putea suporta și striga la ei să o lase în pace. Cel mai des râdeau de ea că „arată ca o chinezoaică”. În prezența profesorilor nu se întâmpla, iar ea nu voia să le spună că trece prin asta, căci ar fi dat impresia că e „ca un copil care se duce imediat la mama” când o supără cineva. Îi place să-și poarte părul tuns bob, să fie o domnișoară elegantă.
După ce și-a depus dosarul la cinci licee și patru au refuzat-o că ar fi incomplet sau n-ar avea locuri, s-a transferat într-a X-a la Colegiul Național Ion Creangă. Credea că o să învețe engleză și franceză, însă a putut să aleagă limba japoneză și o entuziasmează oportunitățile de acum. „E bine, pentru că franceza nu-mi place. Știu doar «Bonjour, madame professeur!»”. Prin bullying n-a mai trecut și simte că și-a găsit locul printre elevii interesați de K-pop, muzică pop coreeană. „E ca o celebritate acolo!”, confirmă Fatima.
Le-a surprins în România că se dă Evaluarea Națională și că la liceu elevii își aleg un profil. Acolo învață de toate și din clasa a VIII-a pur și simplu trec într-a IX-a. Dar Fatima și surorile ei cred că s-au descurcat bine până acum în țara adoptivă.
Deși resimt că „în România e un sistem care stresează elevii”, spune Fatima. „Aici nu mergem la școală să învățăm, mergem să dăm teste. Și avem și teme”. Spre deosebire de Afganistan, unde făceau recapitulare cu profesorul la ore fără presiunea notelor. Și a mai observat niște diferențe semnificative pentru ea: „Acolo învățam după cărți, aici trebuie să notezi, chiar dacă ai carte. Notam, iar acasă corectam după caietele colegilor pozate, pentru că în primul an auzeam altceva. După aceea, traduceam în persană și căutam informațiile în cărțile din Afganistan. Era greu, mai ales la biologie, cu definiții complicate (n.r. - a intrat la profilul Științele naturii)”, rememorează ea.
Renunțarea la hijab
Prin 2019, cele trei surori au renunțat la hijab, piesa vestimentară care îți acoperă doar părul. Au vorbit cu părinții și aceștia au acceptat că nu mai vor să-l poarte. În comunitatea afganilor din București „au ieșit niște vorbe” în legătură cu alegerea lor, mai spune Fatima, pentru că ei țin la tradiție. Important însă e că se simt bine cu decizia asta. Mama lor poartă hijab în continuare, e mai apropiată de tradiție pentru că așa a crescut. Ea nici n-a avut șansa să studieze, amintește Fatima, ceea ce te ajută să găsești alte perspective.
Când s-a născut Fatima, abia se construia o oarecare libertate în Afganistan, talibanii tocmai pierduseră puterea. În contextul unei lumi proaspete, totuși, unele femei au continuat să îmbrace burca, piesa vestimentară care le acoperea din cap până în picioare, deși nu mai era obligatorie. O făceau de dragul tradiției și al religiei, cred Homaira și Fatima. Când încă locuiau acolo, femeile ieșeau la plimbare cu bicicleta acoperite de obicei doar de hijab și era o imagine comună. „Dar acum au venit talibanii și au distrus tot!”, se revoltă Fatima. Deși ea și o parte din familie sunt în siguranță, o îngrijorează situația din țara natală după retragerea trupelor NATO. „Am prieteni și rude acolo. Și chiar dacă nu erau ei, aș fi suferit”.
„Nu credeam că putem să ne întoarcem cu 20 de ani în urmă”, completează Homaira. „Nici eu nu mă simt bine când văd ce se întâmplă, dar sunt fericită că sunt aici”. Fetele ar fi vrut să-și poată aduce rudele din Afganistan în România, părinții au încercat, însă fără succes.
„Am trecut prin atâtea și pentru o greșeală, oamenii mă judecă”
Departe de țara natală, viața de refugiat implică neajunsuri. „Au fost oameni care m-au jignit, mi-au spus niște lucruri care m-au făcut să plâng”, își amintește Fatima. După Bac, a început să lucreze opt ore pe zi la un magazin alimentar, înainte muncea când putea în timpul școlii. „Am vrut să trăiesc pe banii mei, suntem cinci frați (n.r. - mai mici decât ea) și doar tata muncește. Nu ne ajunge, am vrut să-l ajut”. Pe lângă locul de muncă de la magazin, colaborează ca interpret cu Direcția de Azil și Integrare a Inspectoratului General pentru Imigrări și la asociații pentru refugiați.
La alimentară, de pildă, din cauza unei confuzii legate de o salată, o femeie a apostrofat-o: dacă vine în țara noastră trebuie să învețe limba. În plus, a întrebat-o de ce nu se duce la școală. Fatima i-a explicat că a terminat liceul, dar femeia a continuat să o certe pentru că nu ar fi „învățat bine”. Orice îi zicea, avea o replică dură. „În momentele astea îți amintești de toate chestiile rele pe care le-ai trăit”, spune Fatima. „Am trecut prin atâtea și pentru o greșeală, oamenii mă judecă”.
Continuarea, pe Școala 9
Dori.l 04.12.2023, 17:33
Este adevar in ceea ce spun ele... Notele la putere.