Cum le explică părinții ucraineni copiilor „vacanța” din România: „Ei știu că armata rea a venit în țara noastră și că armata noastră îi ceartă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
30 de copii ucraineni merg zilnic la atelierele organizate de Asociația Plan B la Opera Comică pentru Copii. În timpul jocului, doi psihologi încearcă să identifice dacă micuții au trecut printr-o traumă din cauza războiului și fac diferite activități ca ei să se simtă în siguranță.
Cuprins:
„Davai, davai, davai!”, strigă în cor mai mulți copii adunați în jurul unei mese albastre. În mijlocul lor, Liliana Hadji. Tânăra este psihologă, vorbitoare de rusă, și de două săptămâni ține ateliere pentru copiii ucraineni, ajunși în București împreună cu familiile lor.
Copiii au învățat de la ea și cuvinte în română. După ziua de azi, vor ști toți cum se spune „cană”, fiindcă în jocul lor au trebuit cu toții să-și umple „cănile cu mult curaj”.
„Am vorbit despre ce înseamnă actul de curaj, când au fost ei curajoși, ce-i sperie, asta a fost tema atelierului. În general, facem diverse lucruri cu mânuțele, pentru că sunt foarte micuți. Rolul meu e să-i asist emoțional sau cel puțin să cresc nivelul de siguranță și încredere în contextul războiului”, povestește Liliana, într-un minut de pauză. Două fețe curioase apar deja în tocul ușii, în căutarea tinerei. Trebuie să se întoarcă la joacă.
„Casa noastră s-a cutremurat, parcă eram într-un film cu Bruce Willis”
La Opera Comică pentru Copii, unde au loc atelierele „Superheroyi de Ucraina”, inițiat de Asociația Plan B, copiii au încăperea lor, cu jucării și toată libertatea să alerge, să sară, să țipe. Părinții au și ei o mică sală unde pot să aștepte, să bea o cafea sau chiar să lucreze online, în așteptarea celor mici.
Natalia vrea însă să fie în rândul copiilor, așa că își trage un scaun pitic și stă la povești cu ei. De departe, pare un Gulliver. Și pentru ea, acestea sunt momente în care uită că acasă e război. Dar cum iese din atmosfera de grădiniță, lacrimi mari i se adună la colțurile ochilor căprui. O altă ucraineancă îi dă un sul mare cu șervețele de hârtie.
„Fiica mea are cinci ani și seara ascultăm cântece ucrainene care să ne ridice moralul, dar eu tot plâng întruna. Ea se uită la mine și-mi spune: hai, mama, să ne mai uităm o dată. Și plânge și ea cu mine”, spune tânăra de 35 de ani. A venit în România de pe 12 martie, împreună cu cei doi copii, băiatul de 14 ani și fetița, și cu cumnata ei și nepoata.
Locuiau în Luțk, foarte aproape de un aerodrom militar. „Au explodat patru rachete, una a nimerit într-un hangar de avioane unde era motorină. A fost o explozie puternică. Casa noastră s-a cutremurat, parcă eram într-un film cu Bruce Willis. Acele minute au fost atât de strașnice...”, spune femeia. De la bubuitură, fetița ei s-a trezit.
Eu tremuram toată, am învelit-o în oghial și am luat-o în brațe. A deschis ochii și m-a întrebat: explodează? Eu i-am spus că da. Apoi a adormit la loc în brațele mele, simțindu-se în siguranță.Natalia:
Natalia vorbește româna, fiindcă tatăl ei este din Republica Moldova și până în adolescență a locuit la Ungheni.
„Niciodată în viață n-am crezut că voi mai vorbi româna”, spune femeia, care s-a căsătorit cu un ucrainean și s-a mutat în orașul din apropierea graniței cu Polonia.
Fiindcă sora ei locuiește la București, au decis să-și ia copiii și să vină într-un loc sigur. „Am avut mari emoții după a doua explozie și atunci am decis să plecăm, fiindcă eram lângă Belarus și credeam că ei vor veni peste noi. Nu departe este și Cernobîl”, mai spune tânăra.
Soțul ei, deși ar fi putut să treacă granița fiindcă are probleme auditive și nu a fost acceptat în armată, a decis să rămână. „A zis că el stă acolo până la sfârșit. M-a sunat și mi-a spus că dacă îl cheamă, el tot se duce. Eu știu însă că dacă e să-l cheme, va fi în ultimul grup”, se consolează Natalia cu gândul ăsta.
„Copiii zic: ai auzit că acolo în Ucraina au omorât niște copii?”
De când a venit în România, a fost copleșită de bunătatea cu care au înconjurat-o toți. „Simt că nu merit să fiu aici, în mare siguranță, când alții suferă acolo. Mă doare sufletul. Eu aș fi recunoscătoare doar pentru puțin.”
E mulțumită că fata ei e bine și s-a acomodat la noul loc. „Văd zâmbetele fetițelor noastre, cum ele își trăiesc copilăria și își continuă viața. Doar pentru copii am venit”.
Copiii văd și ei neliniștea adulților, uneori le mai pun întrebări. „Aici, la hub, unii copii zic: ai auzit că acolo în Ucraina au omorât niște copii? Eu spun: de unde ai auzit tu? Iaca, tata a spus mamei. S-ar putea să nu fie adevărat, hai să ne gândim noi la ceva frumos, uite floricele, e primăvară...”
„Fetița crede că suntem în vacanță”
Și Andrei are o fetiță de cinci ani pe care o aduce de două ori pe săptămână la grădinița de la Opera Comică. „M-am bucurat că ea n-a fost foarte atentă la ce-am vorbit noi, părinții. Și pentru ea e ca o vacanță, se simte foarte bine aici. Crede că suntem într-o excursie”, povestește bărbatul de 35 de ani, care a putut să treacă granița fiindcă nu a trecut examenul medical de înrolare în armată.
Mai are și un copil de un an. Viața liniștită din Krivoi Rog a fost tulburată de sirene, iar soția lui era atât de panicată, încât zile la rând nu a putut să doarmă. Așa au decis să plece.
Niște colegi l-au ajutat să-și găsească un apartament în București și acum vrea să-și găsească și de muncă. „Nu vreau să primesc lucruri gratis, eu vreau să câștig bani din munca mea. Vreau să mă întorc înapoi, eu sunt optimist și nu cred că va dura mult și mă voi întoarce, dar vreau să lucrez până atunci”, spune bărbatul. Acasă a fost specialist în situații de urgență în domeniul minier, dar vrea să facă orice.
„A venit la mine și mi-a spus: mama, știu tot!”
Toți părinții ajunși în București au grijă să nu-i sperie pe copii când le povestesc despre ce se întâmplă acasă. Anna are doi băieți mici și a decis să nu le ascundă adevărul, dar nici nu le-a oferit prea multe detalii. „Copiii dormeau când au căzut bombele. Ei au văzut doar că ne facem bagajele, nu le-am povestit. Doar că ne mai aud pe noi vorbind sau pe alte rude, mă văd pe mine plângând. Ei știu că armata rea a venit în țara noastră și că armata noastră îi ceartă și le zic pleacă de aici!”
Într-o zi, băiețelul ei de cinci ani a venit serios și i-a spus: „mama, știu tot!”. Anna s-a speriat. Băiatul a continuat: „Știu că avem un steag, albastru și galben și că sunt tancuri lângă grădinița noastră. Știu că țara ne este bombardată și armata noastră va lupta cu armata rea și va câștiga.”
Copiii își doresc pace
Psihologa Liliana Hadji crede că părinții trebuie să aibă o discuție cu copiii, mai ales dacă ei pun întrebări sau au diferite îngrijorări. Ea a încercat prin joc să vadă dacă micuții au fost traumatizați. „La un moment dat am făcut niște păpădii cu dactilopictură și trebuiau să sufle și să-și pună o dorință. Și atunci ei au zis că și-ar dori să fie pace. Apoi am făcut un balon zburător, pe care ne-am închipuit că îl trimitem în lume cu scrisori și i-am întrebat cui ar vrea să-i scrie. Au zis că le e dor de prieteni, de familia, de țara lor, de grădinița lor, de magazinul de unde își luau brioșe.”
Faptul că ei continuă să se joace, nu sunt retrași sau anxioși e un semn că se simt în siguranță. Îi ajută să se adapteze mai bine la activități sau rutinele asemănătoare cu cele de acasă.
Asociația Plan B poate continua proiectul „Superheroyi de Ucraina” doar până pe 22 aprilie. Cei care doresc să-i ajute să continue atelierele pentru copii și după această dată o pot face donând aici.
