Curajul unei ucrainence, studentă la Economie în Timișoara: „Eu vreau să merg la război. Gloria să fie a noastră”

Atacurile rușilor în Ucraina se duc deja de o săptămână. Orașul Mariupol a fost asaltat, străzile din Kiev au fost distruse, orașul Harkov a fost lovit de rachete, iar Herson a fost invadat. Aproape 700.000 de ucraineni au părăsit țara, potrivit ONU. Au murit peste 200 de civili, iar numărul răniților a depășit o mie. 

Trei tinere din Ucraina care studiază la facultăți din Iași și Timișoara își spun povestea pentru Libertatea. Iată mărturiile lor, întocmai. 

Gabriela Maftei, 19 ani, studentă la Iași, locuiește în Cernăuți: „Mulțumesc frumos, România”

Studiez la Facultatea de Litere a Universității Alexandru Ioan Cuza, în anul 3. Îmi place mult Iașiul, aici mi-am făcut mulți prieteni cu care nu doar învăț și mă distrez împreună, dar ne și ajutăm în clipe grele ca acestea, de acum. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta. La fel cum sunt foarte recunoscătoare oamenilor din România care oferă ajutor refugiaților. Mulțumesc frumos!

Cred că nimeni din Ucraina nu va uita vreodată cum a fost trezit în dimineața de 24 februarie. Primul lucru pe care l-am auzit la 7 dimineața a fost: „În Ucraina e război. Rusia a atacat Ucraina”. De atunci, mă gândesc că nu poate fi real. Probabil atunci am adormit înapoi și acum visez totul. Vreau să mă trezesc din acest coșmar.

Timpul se simte altfel, în prima zi a trecut parcă o lună. Într-un moment am realizat că până acum de fapt nu am avut nicio grijă și nicio problemă. Viața mea a fost împărțită în două: înainte de 24 februarie și după 24 februarie.

Înainte de 24 februarie eram o persoană empatică și sensibilă, mă gândeam că singura soluție din oricare conflict e calea diplomatică, nu înțelegeam fenomenul de război și arme. După 24 februarie, când am simțit că viața mea și a familiei mele este pusă în pericol, nicio lege nu ne poate proteja, niciun tratat de pace nu e respectat, în oricare moment poate veni un avion și arunca în casa mea o bombă, am început să percep lucrurile altfel.

Vorbesc la telefon cu explozii pe fundal

Nu pot să redau ce simt în momentul când îmi vine notificare: „Alertă din aer! Cernăuți! Fugiți într-un adăpost subteran”.

Nu pot să redau ce simt în momentul în care, vorbind cu prietena mea din Odesa, aud explozii pe fundal. După așa evenimente, nu cred că societatea ucraineană va putea uita durerea pe care a provocat-o guvernul rus.

Regiunea Cernăuți în momentul de față este relativ liniștită. Comuna noastră oferă adăpost și ajutor pentru refugiații din estul Ucrainei. Noi, în familie, am decis că o să rămânem acasă. Ajutăm cu ce putem organizațiile care se ocupă cu voluntariat și sperăm că ne vom putea întoarce la viața obișnuită cât mai repede.

Rusia e agresorul, e o țară care încalcă toate regulile. În schimb, mă bucură să văd cum guvernul nostru nu încetează să rezolve conflictul și să-l facă transparent pentru toată lumea. Toate argumentele din partea rușilor îmi par absolut absurde, care nu pot fi lămurite logic.

Mesajul soldaților de pe Insula Șerpilor

Doar împreună putem scoate dușmanul din țara noastră. Poporul ucrainean a dat dovadă de eroism și rezistență. Sunt mândră de fiecare cetățean care își apără țara acum. Aș putea lua arma în mâini? Acum, după 24 februarie, nu pot să zic cu siguranța că nu aș face asta. Am simțit un nivel extrem de nedreptate și pericol de viață, ceva ce nu poți să simți în timp de pace. Nu am niciun strop de empatie pentru cei care distrug clădirile din capitala noastră, au dat foc la cel mai mare avion din lume – Mriya, au distrus muzeul unde se aflau lucrările Mariei Primacenko (pictoriță de artă populară, n.r.).

Noi putem construi alt avion, putem restaura lucrările Mariei Primacenko, dar cu siguranță nu putem uita stresul prin care trecem acum și nu putem întoarce viețile oamenilor.

Dacă aș putea transmite un mesaj autorităților ruse, aș transmite citatul soldaților de pe Insula Șerpilor.

Yuliia Karpiuk, 26 de ani, masterat anul II, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Timișoara

Eu stau în Târgu Mureș acum, nu în Timișoara. De doi ani stau aici, jumătate de an am stat în Timișoara.

Familia mea este acum în Ucraina. Vorbesc în fiecare zi cu ai mei. Sunt speriați, stau acasă. În orașul nostru se aude tot timpul sirena. Când se aude sirena, se ascund în beci. Nu e ca în Kiev, nu este atât de rău, doar se aud sirene. Le-am zis încă din prima zi a atacurilor să vină aici, în România, și nu au vrut. Până seara, lumea a plecat. Și cine nu a plecat… deja președintele nostru a anunțat mobilizare, iar bărbații între 18 și 60 de ani nu mai pot ieși din țară. Fratele meu are 20 de ani, iar tatăl meu are 55 de ani.

Eu vreau să merg la război

Așa că mama a rămas cu ei. Nu vrea să-i lase singuri acolo. Sunt foarte mulți oameni care vor să meargă la război, problema e că nu avem suficiente arme. Deci nu e așa, că te obligă. Ei vor să lupte.

Nu știu cum mă simt… Eu vreau să merg la război. Cred că aș fi mai liniștită fiind acolo, nu aici, să stau și să mă gândesc tot timpul la ei.

Ce a făcut președintele nostru, să nu plece, ci să rămână în Ucraina, este curaj. Cum să fugă și să lase țara noastră? Foarte mult respect că a rămas. E mereu conectat cu oamenii, le spune unde e, ce face, să știe că nu suntem singuri.

Mi-e frică de război, pentru că nu știm ce o să se întâmple. Nu mă așteptam să ajungem la așa ceva. Am crezut că Putin doar spune că ne va ataca, nu mă așteptam să o și facă. Mă gândesc că o să renunțe, o să cedeze în final presiunilor. Nu știu ce are Putin în capul lui. Gloria să fie a noastră!

Khrystyna Velychko, doctorandă la Facultatea de Filosofie, Iași

Eu sunt doctorandă în cadrul Facultății de Filosofie și de Științe Social-Politice, sunt licențiată în filologie, master în științe politice, iar acum sunt și cadru asociat.

Sunt în Iași de când studiez, am făcut trei ani de licență, doi ani de master și acum sunt în primul an la doctorat.

Draga mea familie este în Ucraina. Suntem profund îngrijorați de deteriorarea rapidă a situației și de acțiunile militare care sunt în curs de desfășurare în Ucraina. Este foarte copleșitor și emoționant. Să vezi un război așa de urât, când noi suntem atât de frumoși…

Nu vor să-și părăsească locuințele

Ai mei sunt din Cernăuți, zona Bucovina, în Oprișeni, mai în apropiere de vamă. Ceea ce se întâmplă acolo este înspăimântător. Dar sunt foarte mulți oameni care oferă ajutor și asta este impresionant. Am rămas impresionată de sprijinul poporului român, de sprijinul orașului Iași. Dar mai ales de căldura sufletească, de disponibilitatea oamenilor de a împărți cu cei refugiați bucățica aceea de pâine și acoperișul lor.

Vorbesc cu ai mei, de-acasă, în fiecare zi. Sunt stresați, sunt îngrijorați, sunt într-o teamă continuă, chiar dacă nu sunt acțiuni militare în zona aceea. Sunt patru zile de când a început războiul, dar am impresia că au trecut patru ani. Au trecut foarte greu aceste patru zile. Nimeni nu doarme.

Mi se pare asta cel mai greu lucru, să știi că ar putea să ți se întâmple ceva. Întreaga mea familie este acolo, în afară de fratele meu, care este în Germania. Mama, tata, buneii, toată lumea se află în țară.

Le-am zis să vină în România, dar bineînțeles că au refuzat. Nu vor să-și părăsească locuințele. Sper ca bunul Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre și totul să fie bine, să fie pace.

Nimeni nu cred că s-ar fi gândit vreodată ca în zilele noastre să se întâmple așa ceva, iar femeile să meargă și ele pe front. Eu, personal, nu vreau să mă gândesc că va fi nevoie să merg pe front.

Sper să se termine mai repede tot coșmarul ăsta. Ucrainenii sunt puternici, sunt curajoși și sunt pe pământul natal, nu îl vor preda niciodată.

Doar acum ne dăm seama câtă nevoie avem să fie pace în lume, să ne respectăm unii pe alții, indiferent de situație.

Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro