Cuvantul „puscarie” s-a nascut in Piata Unirii

Constantin Brancoveanu, domnitorul Tarii Romanesti intre 1688 si 1714, a ridicat in anii de sfarsit ai secolului al XVII-lea un depozit de armament langa Curtea Domneasca, in zona actualei Piete a Unirii. Initial, s-a numit Turnul Pulberariei si era folosit exclusiv pentru depozitarea prafului de pusca si a pustilor armatei domnesti. In timp, unele spatii ale acestui turn au inceput sa fie folosite ca loc de detentie a celor retinuti de autoritati pentru culpe minore: hoti de buzunare, nerespectarea unor datorii, incalcarea unor proprietati, in special ale boierilor etc. Era mai mult un loc de detentie pasager, inainte ca cei vinovati sa fie pedepsiti pentru faptele lor. La acea vreme, detentia nu era considerata o pedeapsa in sine. Autoritatile impuneau legea prin bataie, mutilare, decapitare sau munca silnica, in special in ocnele de sare. De unde cuvantul ocnas.
Spre deosebire de infractorii marunti, detinutii periculosi, in special tradatorii, adica detinutii politici ai vremii – boierii care nu ascultau de domnitor sau incercau sa unelteasca impotriva lui, sa-l toarne la sultan – erau inchisi in celulele special amenajate in beciurile Curtii Domnesti.
La 1770, Turnul Pulberariei este trasnit si ia foc. Se pare ca incendiul a fost unul de proportii, deoarece este mentionat in scrierile epocii. In aceste documente cladirea este numita „Puscarie Domneasca”. Este pentru prima oara cand acest cuvant apare in limba romana. Tot in hrisoave se arata ca pulberaria era deja loc de detentie in adevaratul sens al cuvantului, adica intre timp se largise si se imbogatise cu noi celule. Totodata, a fost ridicata si o cazarma langa „puscarie”, pentru trupele de arnauti. Istoricii considera ca notiunea de „puscarie” nu se putea naste brusc, la 1770, ci a existat inca din perioada lui Brancoveanu, dar a aparut mentionata doar in momentul in care locul a fost legat de un eveniment iesit din comun.
Sunt descrise, cu lux de amanunte, si pedepsele aplicate puscariasilor in actuala Piata Obor, pe un podium special amenajat. Osanditul era urcat intr-o caruta fara coviltir, in fata „puscariei” si dus incet pe actuala Cale a Mosilor – pe unde se plimba azi dealerii de droguri in mertane – cu o pancarta de gat, un fel de eticheta din lemn pe care scria fapta pentru care era osandit: talhar, criminal, violator sau calpuitor. Acestia, calpuitorii, erau falsificatori de bani, in sensul ca turnau monede cu un gramaj mai mic de metal pretios. Aceasta infractiune era foarte aspru pedepsita de autoritati.
Ajuns in Obor, era dat jos din caruta si „muncit”. Acesta era termenul folosit pentru corectia aplicata. Sanctiunile erau de obicei foarte sangeroase, de la bataia cu biciul, la mutilari sau decapitari, dupa Codul penal bizantin. In general, hotilor li se taia mana, iar violatorilor penisul. Dupa executie, partea de corp desprinsa era batuta in cuie pe gardurile din preajma si tinute acolo cateva zile, pentru ca multimea sa vada ca nu este bine sa incalci legile. Mai mult, chiar si tigvele celor decapitati erau pironite pe uluci, tot pentru prevenirea infractiunilor. In aceeasi ordine de idei, trebuie spus ca executiile erau publice, pentru ca gloata sa vada ce li intampla raufacatorilor. Se spune ca, la acea vreme, bucurestenii refuzau sa-si manjeasca mainile cu sange. Altfel spus, nu prea existau calai. Pentru a rezolva problema, autoritatile au apelat la serviciile unor familii de tigani, care au acceptat aceasta slujba si s-au stabilit in perimetru. Este posibil ca unii dintre tiganii care stau acum in zona sa fie urmasii acelor calai.
„Puscaria Domneasca” s-a dezvoltat mai departe, la inceputul secolului al XIX-lea fiind mentionat aici si un „Tribunal de Criminalion”. La 1847, cladirea a ars din nou. Se mentioneaza reactia puscariasilor, care au fost scosi in mare viteza pentru a nu arde de vii. Dupa ce a fost stins focul, ei s-au intors singuri la celulele din care iesisera.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE