Daniela Zeca, scriitoare: „Când forța potențială a tinerilor din Iran se va organiza, Iranul se va schimba și această lume a fricii o să cadă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Daniela Zeca, una dintre cele mai apreciate scriitoare din România, este autoarea unei trilogii orientale foarte bine primite de public, trilogie reeditată în acest an la Polirom. Daniela Zeca a petrecut mult timp în Iran, a studiat civilizația, oamenii, tendințele. Pe parcursul unui interviu acordat pentru Libertatea, Daniela Zeca a vorbit despre motivele pentru care pentru prea mulți Iranul e doar „o axă a răului“, despre cum înțelege Iranul, dar și de ce este condiția femeii în țările din spațiul Orientului una subjugată de concepții retrograde și profund misogine.
Cuprins:
- „La prima călătorie în Iran, nicio agenție de turism din România nu a acceptat să-mi facă o asigurare medicală”
- „Literatura adevărată poate să facă orice”
- „Un fost ambasador al Teheranului nu a fost prea încântat de un reportaj pe care l-am realizat în Iran”
- „Misoginismul e un ingredient obligatoriu al acestei teocrații care domină de-atâta vreme spațiul Iranului”
Trilogia orientală scrisă de Daniela Zeca, trilogie alcătuită din romanele „Istoria romanțată a unui safari”, „Demonii vântului” și „Omar cel orb“, a apărut în acest an într-o nouă ediție la editura Polirom. Daniela Zeca a adus în literatura română contemporană un Orient viu, eliberat de clișee și de prejudecăți. Trilogia orientală este și rezultatul unei documentări asidue pe teren. Scrisul Danielei Zeca îmbină cu farmec rigoarea observației jurnalistice cu o poetică specială a detaliului, unde aromele, culorile, tăcerile și tensiunile alterității se îmbină impecabil.
Daniela Zeca este absolventă a Facultății de Litere din București și a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Cu un doctorat în filologie (2001) și unul în comunicare (2015) la Universitatea din București, este titularul cursului de genuri ale audiovizualului din cadrul aceleiași universități. În 2006 a primit distincția „Personalitatea europeană a anului pentru România”, secțiunea televiziune, acordată de Fundația Eurolink și Comisia Europeană. În intervalul ianuarie 2004 – august 2012 a fost directorul canalului de televiziune TVR Cultural, iar din 2015 își identifică numele cu talk-show-ul „Mic dejun cu un campion”, pe care îl realizează pentru TVR2.
Daniela Zeca a mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Istoria romanțată a unui safari (roman, Polirom, 2009, 2011, 2026), Demonii vântului (roman, Polirom, 2010, 2013, 2022), Zece zile sub văl/ Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011) și La taclale cu idolii (critică și teorie media, Polirom, 2015).
„La prima călătorie în Iran, nicio agenție de turism din România nu a acceptat să-mi facă o asigurare medicală”
- Libertatea: În acest an a apărut la Polirom o nouă ediție a cărții „Omar cel orb“, ultimul roman al trilogiei orientale, din care mai fac parte „Istoria romanțată a unui safari” și „Demonii vântului”, și ele reeditate. Cum s-au născut pasiunea și propensiunea dumneavoastră literară pentru Orient?
- Daniela Zeca: Nu m-am gândit niciodată, n-am premeditat că aș fi interesată de Orient. Dimpotrivă, vă încredințez că toată această călătorie și aventură profundă pe care am trăit-o mai bine de șapte ani, cu călătorii, cu documentare aprofundată, au fost precedate de prejudecăți pe care cred că mai toți europenii le avem, și anume că este o lume radicală, plină de fundamentaliști, cu oarecare coerență teroristă amenințătoare. Cam acestea erau clișeele pe care mă loveam eu însămi și nici nu mă deranjam, recunosc asta, să văd nuanțele acestor etichetări, până când am pus talpa în Tunis, dintr-o întâmplare datorată unui colocviu academic organizat de Universitatea din Tunis, era plin Ramadan și această imersiune forțată în lumea musulmană sunită m-a pus în fața unor realități care, pe de o parte, m-au fascinat, ca pe orice ignorant, și, pe de altă parte, m-au trezit și fricile despre care vă vorbeam mai devreme, adică temeri provenite dintr-o mulțime de prejudecăți. Și de aici, din acest amestec foarte interesant de interes, fascinație și teamă, a ieșit „Istoria romanțată a unui safari”.
După ce am terminat, după mai bine de opt ani de căutări, cele trei volume ale trilogiei mi-am dat seama că sunt trei cărți și ale exasperării, ale unui soi de vizionarism pe care literatura, atunci când e făcută cu bună credință, îl are.
Pentru că, dincolo de fascinația despre care vorbeam, dincolo de amestecul ăsta de curiozitate și teamă, era și o presiune a timpului, a istoriei mari, pe care am simțit-o în Africa de Nord la început, apoi în tot Orientul Mijlociu, pentru că, după succesul neașteptat al „Istoriei romanțate a unui safari” — nu mă gândeam la o trilogie vreodată — am început să îmi pun problema dacă nu cumva această carte ar rămâne izolată, ar fi un soi de noroc al începătorului, ca atunci când bagi doar așa vârful piciorului în mare și îți închipui că deja te-ai scăldat. Așa mi se părea mie că am făcut cu această carte și atunci am acceptat pentru mine însămi provocarea de a merge până acolo unde pot cu cunoașterea Orientului Mijlociu.
- De ce prea mulți ignoră oglinzile vitale ale Orientului și se lasă cufundați în clișeele occidentale?
- În primul rând e o barieră fizică, materială. Nu e ușor să îți propui și chiar să realizezi să te duci până în Orient. Sigur, sunt aceste festivaluri de shopping în Emiratele Arabe, sunt concedii în Orientul Apropiat, de care ne bucurăm toți. Adică ne ducem până la poarta Saharei, în Tunisia actuală, ne pozăm cu trei cămile, ne bucurăm de asta, punem fotografia în ramă, se poate și așa. Dar dincolo de aceste incursiuni, care aduc bucurie oricărui turist și oricărui călător, sunt bariere culturale, sunt cutume pe care nu le cunoaștem și pe care nu e suficient să îndrăznim să le forțăm. E vorba despre un fel de înțelegere care vine prin perseverență, prin stăruință, prin efort până la urmă. Și pentru asta unui om îi trebuie și bani pentru călătorii și mai ales îi trebuie timp din viața lui pentru timpul altora.
Voi derula înapoi experiența mea personală. În 2009, când a apărut primul roman al trilogiei, veneam dintr-o fostă enclavă estică, unde comunismul căzuse abia de 20 de ani.
Mi se părea atunci că sunt un om extraordinar de liber, care poate să gândească și să facă orice, iar acest entuziasm m-a împins uneori și a depășit o inconștiență a gestului. Pentru că mai târziu, în 2010 de pildă, când am început să mă gândesc să mă duc până în Iran, toată lumea îmi spunea să mă potolesc, că e peste limita curiozității și peste ceea ce un om și un intelectual decent ar putea să își promită. Și mi-am dat seama că toate astea nu erau doar rezerve și prudențe nemotivate.
Îmi amintesc perfect: la prima călătorie în Iran, nicio agenție de turism din România nu a acceptat să-mi facă o asigurare medicală. Ulterior, am fost la președintele de atunci al Televiziunii Române, eram conștientă că ar trebui, mai ales ca femeie jurnalist, să am legitimarea unei instituții mari de presă. Și m-am dus să cer o astfel de scrisoare pentru Ambasada Iranului. Adică nimeni nu mi-a spus net „nu”. Dar am avut obiecții de genul, sau replici de genul aș vrea totuși să te-ntorci și să nu începem să te căutăm pe acolo sau să nu mai știm nimic de tine. Adică erau afirmații ocolite care de fapt îmi sugerau să stau liniștită la București. Și în contextul ăsta e limpede că oricine ar vrea să acceseze, cum ați spus mai devreme, oglinzile vitale invers dinspre Occident, spre Orient, se temperează pe parcurs pentru că începe această cursă cu obstacole.
În momentul în care eu am pus prima oară talpa în Teheran, era un moment fast de liniște. Iranul încerca să-și spele obrazul. În ce mod? Cu puțin înainte, în 2009-2010, peste 3 milioane de turiști trăind trecuseră Granița și căutau misterele vechii Persii, părea o țară sigură, era o țară calmă.
Este o țară extrem de interesantă, sofisticată, stratificată și în acest context eu am avut oarecum șansa să mă pot mișca în interiorul acestui spațiu.
Acum, dat fiind conflictul cu Statele Unite și cu Israelul și tot contextul geopolitic, ne-am întors în același punct incendiar, din păcate. Dar în tot acest traseu, Iranul rămâne, cum ați spus, un spațiu ce trebuie descoperit și înțeles. Nu ne mai putem, mai ales în era asta digitală, mulțumi cu niște clișee de percepție care sunt departe de adevăr.
„Literatura adevărată poate să facă orice”
- „Dacă ar trebui să restrâng într-o frază povestea exilatului persan care orbește, nu aș spune decât că e o declarație de dragoste pe câmpul de luptă”, scriați acum 13 ani. Cât de dificil e de construit o declarație de dragoste pe câmpul de luptă?
- N-am fost în mod real pe front și nici nu mi-aș dori, dar cred că literatura adevărată poate să facă orice. Se poate pune și în pielea unui combatant veritabil, chiar dacă nu a fost pe front, și probabil că așa am simțit și eu atunci când am susținut afirmația asta și nu mă dezic de ea, pentru că acum orice jurnalist s-ar duce până în Iranul profund și s-ar întoarce, cred că ar fi îndreptățit să spună ca mine.
- De ce pentru prea mulți Iranul e doar „o axă a răului“? Dintr-o grabă superficială a lumii sau dintr-un subiectivism geopolitic?
- În primul rând, pentru că toate stereotipurile sunt copleșitoare pentru noi toți, chiar și pentru jurnaliști. Asta pe de-o parte. Apoi, există o lentoare a căutării, fără îndoială, pentru că Iranul atunci când e descoperit trebuie să și reflectezi la el. Trebuie să străbați ca o undă laser mai multe straturi de înțelegere, de civilizație. Și pentru asta cine are atâta răgaz? Poate că graba e o vină în tot. Am văzut o mulțime de analiști, de pildă, analiști politici și nu numai, care nu au fost niciodată în Iranul profund și cu toate astea propagă o mulțime de sentințe, unele chiar solemne, definitive, despre un spațiu din care n-au înțeles mare lucru. Nici Trump nu știu dacă și-a pus problema să înțeleagă cu adevărat cum e spațiul ăsta al vechii Persii.
„Un fost ambasador al Teheranului nu a fost prea încântat de un reportaj pe care l-am realizat în Iran”
- Ca să îl faceți pe Omar personaj în carne și oase, ați plecat după el în Iran. Cât de dificilă a fost conturarea și închegarea lui Omar?
- A fost plină de peripeții și riscantă, într-adevăr. Dar mergeam pe urmele, mai exact pe ruinele, pe vestigiile rămase nu numai dintr-o civilizație, dar și dintr-o religie. Prima religie profetică monoteistă a lumii, căreia îi datorăm enorm: zoroastrismul. Și, deși mă documentasem mai bine de doi ani pentru asta, nu eram sigură că voi găsi destule argumente ca să pot construi un personaj în carne și oase.
Ceea ce m-a împins, în primul rând, către personajul Omar a fost această extraordinară poezie pe care am descoperit-o în Avesta, o culegere de texte religioase, care sunt într-o limbă străveche, milenară, și scrise chiar de profetul Zarathustra. Această lume poetică a trimis spre mine un magnetism extraordinar. Mi s-a părut, din doar câteva versete, la început, că e o forță poetică peste Rig Veda, peste alte epopei pe care le cunoșteam și pe câteva le și studiasem.
Și nu m-am înșelat. Dar, ajunsă în Iranul de acum 15 ani, oficialii de acolo mi-au spus că nu am ce să văd, că e o religie încheiată, templele sunt închise, adepții nu mai există în mod real. Și abia când am forțat, cumva, limita acestor aparențe, mi-am dat seama că religia asta milenară, numită și o religie a focului, cu altare în care se aprinde, într-adevăr, foc din lemn de santal neîntrerupt, nici nu murise vreodată.
Împinsă de poezia densă a unei epopei liturgice, ce îi este atribuită chiar profetului Zarathustra, am ajuns la comunitatea de zoroastrieni, care acum e risipită parte în Pakistan, parte în Canada, parte în India. Toți acești descendenți ai parșilor plecați, risipiți de islamizarea din secolul al VII-lea, și după aceea risipiți a doua oară de masacrul care s-a întâmplat în secolul al X-lea, când cei care nu s-au supus islamizării au fost pur și simplu uciși, rași de pe fața pământului.
Iar ultimul masacru a fost după Revoluția din 1979, când a venit Khomeini, care a confiscat practic ideea de revoluție. Și a început această teocrație absolută, care și acum domină Iranul, și odată cu ea, Yazdul în care eu l-am căutat pe Omar, a fost o a doua Cartagina. Aici l-am găsit pe Omar, după ce mi se spusese, repet, că zoroastrismul e o chestiune încheiată, am reușit să ajung la templul din Yazd, care e undeva într-un deșert stâncos și vreau să subliniez aici perfidia subtilă a regimului. Nu mi-au spus că nu am voie acolo. Mi-au arătat templul, undeva departe, în zare.
Era o clădire simplă în vârful deșertului golaș de stâncă. Erau 50 de grade la sol, într-o temperatură uscată. Șoferul care a mers cu noi ne-a spus că e cardiac și că ne poate duce până unde se termina șoseaua de acces. L-am întrebat cum ajung acolo oamenii să se închine în templu. Și mi-au zis că vin cu măgărușul. Nu a fost atât de periculos pe cât îmi închipuiam. Foarte mulți localnici care nu știau nicio limbă, dar au înțeles din priviri, din gesturi, toată ardoarea mea de a ajunge la templu. Au înțeles ce vreau și m-au ajutat. Nu numai că mi-au dat apă într-o căldură istoritoare, dar m-au ajutat să ajung cu aparatură de filmare, m-au ghidat, pentru că habar n-aveam pe unde-i drumul. Am realizat și un reportaj atunci, se numește „Focul lui Zarathustra”. L-am difuzat la Televiziunea Română doar de două ori, pentru că ambasadorul de atunci al Teheranului la București nu a fost prea încântat de reportajul meu, care nu aprindea scântei politice, dar nici nu era comod pentru regimul din Iran.
- În romanul „Omar cel orb“ spuneți la un moment dat: „Omar înțelese Iranul ca pe o lume a fricii“. Cum înțelegeți dumneavoastră Iranul?
- În termeni simpli, e o lume fascinantă, care exact așa e, ca o bombă cu ceas. La un moment dat, Iranul se va schimba din interior. Nu se va schimba prin intervenția militară nici a Americii, nici a Occidentului european.
Aici avem exemplul Afganistanului, sau mai exact al eșecului american în Afganistan. Acum, da, Iranul este o lume a răzbunării și a fricii, dar să nu uităm că e o lume unde natalitatea a scăzut. Cu toate astea, când am fost eu prima oară, Iranul avea puțin peste 80 de milioane de suflete, acum are peste 93 de milioane de locuitori. Foarte mulți sunt tineri. Media de vârstă este, ca nicăieri în Europa, în jurul a 35-38 de ani.
Când această forță potențială a tinerilor care își duc viața acum în Iran se va organiza, va avea curaj, Iranul se va schimba. Această lume a fricii o să cadă ca atunci când spargi o fereastră și ea se răspândește într-o mulțime de fragmente. Așa văd Iranul acum și asta cred că va fi o dezlănțuire dincolo de tot ce putem noi aproxima privind de la distanță.
„Misoginismul e un ingredient obligatoriu al acestei teocrații care domină de-atâta vreme spațiul Iranului”
- Omar refuză inițial să își asume integral alegerile și trecutul, dar pe parcurs învață să „locuiască în propriul iris”. Alegoric vorbind, ar trebui și românii să învețe să locuiască în proprii ochi și să îi „mobileze” mai mult cu introspecții?
- Mă tem că Iranul are mai multă experiență decât noi aici. Știți că s-au făcut adesea apropieri, de revoluțiile Orientului apropiat din ceea ce s-a numit din 2011 încoace Revoluția de Iasomie, și toată Revoluția Arabă a fost pusă cumva în oglindă cu căderea zidului Berlinului și a comunismului după 1989 încoace. Cu toate astea, cred că Orientul Apropiat știe mai bine să își încapă în propriul iris. Vă spun o poveste. Când am ajuns a doua oară în Iran, la începutul anului 2010, eram în zona istorică, în fosta capitală Isfahan a Imperiului. Acolo, când am intrat, în piața ctitorită de șahul Abbas I, o piață extraordinar de frumoasă, un tânăr student a strigat și s-a auzit ca într-o cutie muzicală glasul lui, spunându-ne, mie și soțului meu care filma: „Bine ați venit în Infern”.
Iar acest strigăt, care era exasperat, disperat, a răsunat în așa fel în spațiu imens al pieței, încât am spus că ori pe el, ori pe toți trei ne vor aresta. Nu s-a întâmplat nimic, poate și pentru că era o oră de siestă, era la amiază, era căldură. Dar mai e ceva. Oficialii deja erau obișnuiți cu aceste tresăriri de protest, cu aceste amenințări care veneau de la oameni educați și tineri.
- De ce este condiția femeii în țările din spațiul Orientului una subjugată de concepții retrograde și profund misogine?
- E un ingredient obligatoriu al acestei teocrații care domină de-atâta vreme spațiul Iranului. Și nu vine neapărat doar din Sharia sau doar din Coran, care e o carte religioasă extraordinară. Am citit-o de mai multe ori. Dar peste preceptele Coranului vin cei din Corpul Gardienilor Revoluției Islamice. Vine lumea ayatolahilor.
Lucrurile nu sunt așa de simple. Cred că schimbările vor veni din nuanțe, din mocniri pe care acum lumea occidentală nu le percepe, nici n-are cum să le perceapă, pentru că ele se nasc în interior, devin coerente din interior, ca o structură vulcanică, care, la un moment va erupe și pe care nu prea avem cum să o anticipăm privind de la București sau de la Washington. Nu sunt politolog, nu sunt analist, dar am, de pildă, acest frison, această anticipare, că din Iran ar putea oricând să vină o escaladare care să provoace și să schimbe, de pildă, alegerile intermediare din noiembrie din America.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
