De ce este pierderea animalului de companie atât de dureroasă: „Aici zac rămășițele celui care posedă frumusețe fără vanitate și putere fără insolență”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Este ceva lăuntric, foarte intim, această relație dintre sine și un animal”, spunea poeta britanică May Sarton în jurnalul său din 1974, la o săptămână după ce a murit pisica sa. Cum arată, în viziunea a trei scriitori, doliul după animalul de companie.
Cuprins:
Scriitoarea May Sarton, al cărui stil a fost apreciat de critici drept unul copleșitor și intim, a surprins amestecul de emoții pe care l-a simțit după moartea pisicii sale. O combinație de durere și ușurare.
„Tânjesc după torsul tău”
„Într-un fel, moartea unui animal este mai rea decât moartea unui om. Parțial, pentru că este ceva lăuntric, foarte intim, această relație dintre sine și un animal, și este bazată pe o totală dependență. Este încă în mine această durere și nu pot să o explic - sau nu vreau să o explic - nimănui”, a scris May Sarton în jurnalul său intitulat „Casa de la mare”, la 62 de ani, potrivit unui fragment publicat de blogul The Marginalian.
Acum, șase zile mai târziu, am început să simt o imensă ușurare că nu mă mai trezesc miorlăiturile nervoase la 5 dimineața din vârful scărilor, nu mai trebuie să arunc jumătăți de conserve de mâncare pentru că era pretențioasă, nu mai trebuie să car trei etaje pe scări nisip curat de litieră.
Încheie apoi: „Dar, pisicuța mea, tânjesc după torsul tău și după momentele în care îți împingeai capul cu blăniță moale în brațul meu ca să fii mângâiată!”.
Scriitoarea May Sarton a murit în 1995, la 83 de ani, vârstă până la care a scris 53 de cărți, inclusiv 19 romane și 17 volume de poezii. A scris despre bătrânețe, izolare, singurătate, prietenie, dar și despre relația sa complicată cu lesbianisul, despre succes și eșec. A continuat să scrie până la sfârșitul vieții, chiar dacă în ultimii ani, din cauza bolii și a vârstei, a fost nevoită să dicteze cuvintele.
Și-a hrănit câinele bolnav de rabie cu mâinile goale
Cu vreo două secole înainte, baronul George Gordon Byron, poet englez, își jelea câinele, pe Boatswain, un terra nova negru, care a murit, în toamna lui 1808, după ce s-a infecat cu rabie.
Byron l-a primit pe Boatswain când avea 15 ani și s-a atașat imediat de el. Au dezvoltat acea legătură tipică om-câine, dar puțin neobișnuită pentru cinismul poetului.
Când era la studii la universitate, la 20 de ani, Boatswain s-a infectat cu rabie. Byron, inconștient de gravitatea bolii, deși era foarte răspândită în Anglia și cauza deja atunci multe decese atât canine, cât și umane, și-a hrănit animalul cu mâinile goale și îi ștergea botul, la fiecare criză, de spumele de salivă.
După moartea lui Boatswain, tânărul Byron i-a scris un epitaf ce se găsește acum pe piatra funerară de deasupra criptei în care a fost îngropat animalul, la Newstead Abbey, din Nottinghamshire, Anglia. Începutul poeziei sună așa:
„În acest loc
Zac rămășițele
Celui care
Posedă frumusețe
Fără vanitate,
Putere fără insolență,
Curaj fără ferocitate,
Și toate virtuțile omului
Fără viciile lui”.
În continuare, Byron arată că moartea unui câine nu este la fel de onorată așa cum este moartea unui om. „Bietul câine, cel mai puternic prieten, cel mai sincer, primul care te întâmpină, primul care te apără, care luptă, trăiește, respiră doar pentru stăpânul său, cade neonorat, neobservat, respins în rai pentru sufletul avut pe pământ. În timp ce omul, ce insectă vanitoasă!, speră să fie iertat și își pretinde un loc exclusiv în rai”.
Poetul a vrut să fie îngropat în aceeași criptă cu cel pe care l-a numit singurul său prieten. După moartea sa însă, la 36 de ani, în Grecia, i-a fost refuzată această cerere și a fost înmormântat în cripta familiei sale, la biserica Sf. Maria Magdalena.
Necrologul lui Daisy
În viața lui Elwyn Brooks White sau E. B. White, au fost mereu prezenți câinii. Autor al mai multor cărți pentru copii, printre care „Stuart Little”, „Pânza lui Charlotte” și „Trompeta lebedei”, E. B. White a lăsat moștenire o colecție de poeme, texte scurte, scrisori și eseuri despre cei mai buni companioni ai săi. Colecție se numește „E. B. White despre câini” și a fost întocmită de nepoata sa, Martha White.
„A murit adulmecând viața și bucurându-se de asta”
Cel mai atașat a fost de Daisy, un câine de talie mică, negru. Daisy a murit în decembrie 1931, după ce a fost lovită de un taxi care a derapat pe asfaltul ud. Pentru ea, White a scris un emoționant și pe alocuri, amuzant necrolog, publicat în revista New York, în 1932.
Iată un fragment:
„(...) Daisy a fost cea mai mică dintre cei șapte frați - și cea mai ciudată. Cei care au cunoscut-o o vedeau ca pe o nesuferită cu gura mare. Dar avea un cerc restrâns de prieteni care au privit dincolo de asta. La spitalul Speyer, acolo unde mergea când se simțea indispusă, era cunoscută drept Whitey (alba, n.r.), pentru că, mi-a spus omul de-acolo, era neagră. (...)
Sentimentele sale față de cai au ridicat semne de întrebare asupra sănătății ei mintale. Odată, a scăpat din lesă și a alergat un cal pe o distanță de trei blocuri prin trafic. Șoferii, văzând-o în momentele astea de delir ale ei, se aplecau în scaunele lor ca să râdă de ea. (...) A murit adulmecând viața și bucurându-se de asta”.
