De ce ploile din România nu schimbă debitul pe Dunăre și cine deține cele 60 de hidrocentrale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Imaginea Dunării secătuite pe sectoarele românești ridică de fiecare dată aceeași întrebare: de ce nu reușesc ploile din țară și râurile noastre să umple din nou albia celui mai mare fluviu din Uniunea Europeană? Răspunsul stă în matematica hidrologică a unui fluviu care străbate 10 țări pe o distanță de 2.811 kilometri și al cărui destin se decide cu mult înainte de a intra pe teritoriul României.
Cuprins:
Seceta prelungită și valurile succesive de caniculă instalate de mai bine de două luni în Europa Centrală și de Vest au lovit direct cursul superior al Dunării. Oricât ar ploua în România și chiar dacă râurile din bazinul nostru hidrografic ar crește spectaculos, aportul lor rămane doar o picătură într-un ocean.
Cât contează, de fapt, râurile din România?
Dunărea are un debit mediu impresionant, de 6.400 de metri cubi pe secundă, alimentat de peste 300 de afluenți direcți și indirecți. Dintre aceștia, 96 se află pe teritoriul României, însă ponderea lor în volumul total al fluviului este surprinzător de mică atunci când analizăm cifrele mari.
Cei mai puternici afluenți ai Dunării se află în afara granițelor noastre:
- Sava este cel mai mare afluent, cu un debit de 1.722 metri cubi pe secundă.
- Tisa aduce un aport masiv de 813 metri cubi pe secundă.
- Inn contribuie cu 738 metri cubi pe secundă.
Prin comparație, cele mai mari râuri din România au un aport modest. Siretul aduce în medie 230 de metri cubi pe secundă, în timp ce Oltul contribuie cu 190 de metri cubi pe secundă. Adunând contribuția tuturor râurilor mari de la noi, obținem un total de sub 800 de metri cubi pe secundă. Această cantitate este abia la nivelul Tisei și la mai puțin de jumătate din ceea ce furnizează râul Sava. Prin urmare, cheia debitului Dunării nu se află la București sau în Carpați, ci în fenomenele meteo din Bavaria, Austria și bazinul vestic al fluviului.
Cine controlează energia Dunării: doar 5 țări din 10 au hidrocentrale
Pe lângă rolul său vital în transport și agricultură, Dunărea este o sursă uriașă de energie verde. Totuși, deși fluviul străbate 10 state - Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Moldova și Ucraina - doar jumătate dintre ele au reușit să își construiască infrastructură hidroelectrică pe cursul principal.
În total, pe Dunăre funcționează 60 de hidrocentrale, însă distribuția lor este extrem de inegală:
- Germania deține cel mai mare număr de unități, respectiv 45 de hidrocentrale. Cu toate acestea, majoritatea sunt de dimensiuni mici, fiind amplasate în zona de izvor și pe cursul superior.
- Austria este adevăratul campion energetic al fluviului. Cele 10 hidrocentrale mari construite aici (plus una administrată în comun cu Germania) generează aproximativ 40% din toată energia electrică produsă de sistemele hidro de pe întregul curs al Dunării.
- România și Serbia împart cea mai mare și mai puternică construcție hidroenergetică de pe fluviu: Porțile de Fier I.
- Slovacia operează barajul Gabčíkovo, o lucrare mamut de 26 de metri înălțime, devenită subiectul unui intens litigiu internațional cu Ungaria.
Porțile de Fier, gigantul din Defileu
Deși Austria produce cea mai mare cantitate totală de energie, cea mai impresionantă construcție individuală rămâne în curtea României și a Serbiei. Hidrocentrala Porțile de Fier I, ridicată în Defileul Dunării, funcționează pe cel mai mare baraj de pe întregul fluviu, având o înălțime de 63 de metri. Este cel mai puternic producător individual de energie de pe tot parcursul dunărean.
Al doilea baraj ca mărime este cel de la Gabčíkovo (Slovacia), urmat direct de Porțile de Fier II. În afara Germaniei și Austriei, singurele state care mai exploatează activ energia Dunării prin hidrocentrale proprii sau comune sunt România, Serbia și Slovacia.
În concluzie, atunci când Dunărea atinge niveluri critic de scăzute în sectoarele românești, cauza trebuie căutată la sute și mii de kilometri distanță. Fără precipitații consistente în Alpi și în regiunile centrale ale Europei, fluviul va continua să sufere de pe urma secetei, indiferent de debitul râurilor interne din România.
