Cum a ajuns o tânără antrenoare de handbal să câștige titlul de campioană a României alături de Kids Tâmpa Brașov: „Reprezintă toate momentele în care am fost aproape să renunț, toate lacrimile”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Elena Maria Popica (23 de ani), originară din Covasna, a învățat devreme că uneori cele mai mari obstacole pot deschide drumuri neașteptate. După ce accidentările au obligat-o să renunțe la visul de a performa ca jucătoare de handbal, tânăra și-a găsit locul pe banca tehnică.
Cuprins:
Astăzi, este una dintre cele mai tinere antrenoare campioane din handbalul juvenil românesc, după ce a cucerit titlul național alături de echipa de junioare a clubului Kids Tâmpa din Brașov.
„Handbalul nu era doar ceea ce făceam, ci ceea ce eram”
Titlul național a fost câștigat pe 31 mai 2026, când echipa de junioare 3 a clubului Kids Tâmpa Brașov a învins LPS Suceava cu 26-24, în finala disputată la Sala Metrom din Brașov. A fost și primul titlu național din istoria clubului.
Popica spune că au ajuns la turneul final după un sezon construit prin multă muncă, disciplină și încredere. Aceasta adaugă că a plecat la competiție cu obiectivul de a se ridica la nivelul celor mai bune echipe din țară și de a demonstra că își merită locul acolo.
„Pe parcurs, am început să credem din ce în ce mai mult în șansa noastră și am reușit să ne depășim propriile așteptări. Am crezut în potențialul echipei, dar am preferat să ne concentrăm pe fiecare meci în parte, nu pe trofeu. În astfel de competiții, încrederea se construiește pas cu pas, nu dintr-o singură idee despre câștig”, susține aceasta.
Tânăra spune că parcursul ei în handbal nu a fost definit doar de performanțe, ci mai degrabă de obstacolele pe care a trebuit să le depășească. „Am crescut cu mingea în mână și, ca orice copil care iubește sportul, visam să ajung cât mai sus”, povestește ea.
Ani de sacrificii în spatele performanței
Antrenoarea spune că s-a apucat de handbal pe la vârsta de 7 ani și că a muncit ani la rând pentru a ajunge la această reușită, parcurgând mai multe etape ale carierei sale: de la CSS Sfântu Gheorghe, trecând prin Centrul Național de Excelență și loturile naționale, până la Sepsi-SIC și apoi la Kids Tâmpa Brașov, unde a făcut tranziția către antrenorat la 21 de ani.
Popica susține că este nevoie de mulți ani de muncă pentru a ajunge la asemenea reușite și este de părere că, de multe ori, oamenii văd doar rezultatul final și au impresia că succesul apare peste noapte. În realitate, afirmă ea, în spatele fiecărei reușite există ani întregi de muncă, sacrificii, dezamăgiri, momente de îndoială și foarte multă perseverență.
„În cazul meu, titlul de campioană a României nu este rezultatul unui singur sezon și nici al câtorva luni de pregătire. Este rezultatul tuturor anilor petrecuți în handbal, al lecțiilor învățate ca jucătoare, al oamenilor care m-au format, al accidentărilor care m-au pus la încercare și al momentelor în care am fost nevoită să mă ridic și să o iau de la capăt”, spune ea.
Popica mărturisește că cel mai greu moment din drumul spre acest titlu a fost să le vadă pe fete suferind după înfrângeri și să găsească de fiecare dată cuvintele potrivite pentru a le ridica. „Ca antrenor, uneori simți mai puternic dezamăgirea lor decât pe a ta. Tocmai de aceea, titlul acesta are o valoare atât de mare pentru mine, pentru că știu câte momente grele am depășit împreună”, spune ea.
„Nu am renunțat la handbal. Doar îl trăiesc diferit”
Despre trecerea de la statutul de sportivă la cel de antrenoare spune că a fost, probabil, una dintre cele mai dificile tranziții din viața ei. „Nu pentru că nu mi-aș fi dorit să fiu antrenor într-o zi, ci pentru că a venit mult mai devreme decât mi-am imaginat și într-un moment în care încă mă vedeam pe teren”, susține Popica.
Aceasta spune că, la început, intra în sală și încă se simțea jucătoare. Încă avea instinctul de a fi pe teren, nu pe margine. Dar treptat, a început să descopere o altă frumusețe a handbalului. Ea explică și că a înțeles că poate avea un impact nu doar prin ceea ce face în joc, ci și prin ceea ce poate transmite mai departe. Un rol foarte important în această tranziție spune că l-a avut Florin Paraschiv (coordonatorul secției).
„Îmi amintesc și acum primul antrenament, când mi-a pus fluierul în mână și mi-a spus să fac ceea ce simt. Poate că pentru alții a fost un gest simplu, dar pentru mine a însemnat enorm. A fost primul moment în care cineva m-a făcut să cred că pot reuși și din această postură. Astăzi pot spune că nu am renunțat la handbal. Doar îl trăiesc diferit.
Dacă înainte visam să câștig meciuri ca jucătoare, acum cea mai mare satisfacție este să văd cum cresc fetele, cum capătă încredere și cum își construiesc propriul drum. Iar asta este o bucurie pe care nu mi-o imaginam atunci când am fost nevoită să fac acest pas”, spune ea.
Popica povestește că au existat momente în care vârsta ei a ridicat semne de întrebare, dar crede că este un lucru firesc într-un domeniu în care experiența contează foarte mult. A învățat că respectul nu se câștigă prin vârstă, ci prin muncă, seriozitate și rezultate.
Ea spune că a ajuns antrenoare din cauza accidentărilor. „Nu a fost vorba despre o singură accidentare, ci despre o luptă continuă: recuperări, reveniri, speranțe, iar apoi alte probleme. De fiecare dată credeam că am trecut peste cele mai grele momente și că voi reveni mai puternică, însă realitatea avea alte planuri”, susține aceasta.
Accidentările au forțat-o să se reinventeze
Ea crede că cea mai mare durere nu a fost cea fizică, ci momentul în care a realizat că există posibilitatea să nu mai poată continua drumul pe care îl construise încă din copilărie.
„Pentru un sportiv este foarte greu să accepte că munca, sacrificiile și visurile unei vieți se pot opri din cauza unor lucruri pe care nu le poate controla. Au existat momente în care m-am simțit pierdută. Momente în care nu mai știam cine sunt fără handbalul jucat pe teren. Pentru că, atunci când faci un sport de performanță de la o vârstă fragedă, identitatea ta se confundă cu el”, explică ea.
Totuși, privind acum în urmă, Popica spune că își dă seama că accidentările nu i-au luat totul, ci doar au obligat-o să se reinventeze. Ele au învățat-o să găsească putere atunci când credea că nu mai are. Au făcut-o să înțeleagă că valoarea unui om nu stă doar în ceea ce poate face pe teren, ci în felul în care se ridică atunci când viața îl pune la pământ.
„Poate că nu am ajuns acolo unde visam ca jucătoare, dar am descoperit un alt drum. Iar faptul că, la doar 23 de ani, am avut șansa să câștig titlul de campioană a României ca antrenor alături de aceste fete extraordinare face ca această reușită să aibă o valoare și mai mare pentru mine. Pentru că acest titlu nu reprezintă doar o medalie. Reprezintă toate momentele în care am fost aproape să renunț, toate lacrimile, toate recuperările și toate dățile în care am ales să mă ridic și să merg mai departe”, explică ea.
„Fiecare zi de muncă merită atunci când ajungi să privești în urmă”
Aceasta crede că performanța nu se construiește într-o zi și nici într-un an, ci se construiește zilnic, prin alegerile pe care le faci atunci când nimeni nu te vede, prin disciplina de a continua chiar și atunci când rezultatele întârzie să apară și prin puterea de a merge înainte după fiecare obstacol.
„Poate că la 23 de ani sunt considerată un antrenor tânăr, însă simt că trăiesc acest sport de o viață. Iar dacă experiența mea m-a învățat ceva, este faptul că succesul nu aparține celor care nu cad niciodată, ci celor care găsesc de fiecare dată puterea să se ridice și să continue. Dar cred, în același timp, că fiecare zi de muncă merită atunci când ajungi să privești în urmă și să vezi cât de departe ai ajuns”, explică aceasta.
Elena provine dintr-o familie de sportivi, sportul reprezentând pentru ea o moștenire de familie, transmisă de la bunicul său, Iordan Popica, profesor de educație fizică, către tatăl său și apoi către ea. Sorin-Iordan Popica, tatăl Elenei, a fost antrenor la echipa feminină de handbal a clubului Sepsi SIC și a ocupat funcția de coordonator al secției de handbal.
„După finală, tatăl meu nu a avut nevoie de multe cuvinte. M-a îmbrățișat și mi-a spus că este mândru de mine, nu doar pentru rezultat, ci pentru tot drumul și pentru felul în care am reușit să trec peste tot ce a fost greu. Pentru mine, acel moment a însemnat mai mult decât orice trofeu”, povestește ea.
În viitor, aceasta spune că își dorește să continue să crească ca antrenor și să învețe cât mai mult din această nouă etapă. Își dorește să rămână aproape de handbal și să contribuie la formarea de jucătoare care să ajungă la cel mai înalt nivel. În același timp, își dorește să evolueze constant și să își construiască propriul drum în acest domeniu.
„Dincolo de rezultate și de tot ce se vede din exterior, acest parcurs m-a învățat cât de important este să nu renunți la tine, chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum ți-ai dorit. Sportul m-a format nu doar ca profesionist, ci mai ales ca om, iar asta cred că este cea mai valoroasă parte a întregii mele povești”, concluzionează tânăra antrenoare.
